La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

„Intrarea unui tren în gară” va fi răspunsul pe care cei mai mulţi îl vor da la întrebarea: „Care e titlul primului film care a rulat pentru public?”. O informaţie intrată în cultura generală sub un titlu parţial ciuntit şi cu eroare de acurateţe a datei. „Intrarea unui tren în gara din La Ciotat” a fost prezentat la câteva săptămâni după primul eveniment în care fraţii Lumière uimeau publicul cu primul calup de zece filme. Se pare, însă, că abia impactul locomotivei ce părea că năvăleşte din ecran a uluit într-adevăr suficient pentru a intra în istorie. Impactul emoţional al unui film documentar eclipsează de multe ori calităţile sale tehnice şi artistice, iar fascinaţia pentru subiect primează în faţa obiectivităţii sau a cantităţii de informaţii utile.

În data de 20 martie 2020, în faţa ecranelor din spatele uşilor închise de frică, lumea făcea cunoştinţă cu „Tiger King” – documentarul care în nici şase săptămâni a devenit cel mai urmărit, apreciat şi, poate, cel mai cunoscut documentar al tuturor timpurilor, aşa cum e supra-numit în discuţiile din forumuri şi reţele de socializare. Titlul său original şi integral e „Tiger King: Murder, Mayham and Madness („Regele tigrilor: crimă, haos şi nebunie”) şi surprinde în trei cuvinte definitorii efectul de perplexitate pe care miniseria Netflix de şapte episoade a câte 45 de minute îl are asupra telespectatorilor săi. Serialul e rezultatul unei munci de teren de cinci ani în care Eric Goode şi Rebecca Chaiklin au avut răbdarea de a urmări câteva personaje cel puţin spectaculoase, legate de o pasiune comună: creşterea de feline mari. Pornind de la date statistice conform cărora pe teritoriul Statelor Unite ale Americii se află mai mulţi tigri cu statut de proprietate privată decât se găsesc tigri  în sălbăticie în întreaga lume, cei doi realizatori ai show-ului devenit viral au încercat să spună povestea acestui fenomen.

De la un reportaj bine documentat, spus obiectiv şi cu miza autenticităţii bine consolidată, materialul adunat în timp şi desfăşurarea evenimentelor din viaţa de zi cu zi a personajelor centrale s-a ajuns la o serie care concentrează în cateva ore o tramă pe care orice scenarist de succes ar fi invidios. Urmăreşti povestea lui Joe Exotic – proprietarul unei grădini zoologice cu peste 270 de tigri, un cowboy gay, soţul a doi băieţi cu aproape 25 mai tineri, care îşi poartă chica oxigenată cu mândrie, poartă un pistol încărcat în permanenţă în centură, filmează clipuri de muzică country pentru melodii a căror voce nu îi aparţine, are o emisiune on-line în care ameninţă în stânga şi în dreapta cu poftă şi talent de show-man şi îşi face timp să candideze chiar la Preşedinţie şi apoi obţine un procent de 19% din voturile pentru postul de Guvernator, pe care îl ratează de pe poziţia a treia în preferiţele electoratului – şi nu ai cum să nu rămâi fascinat de acest personaj ce nu ar fi putut fi conţinut între copertele niciunui scenariu. Duşmanul lui de moarte e Carole Baskin – militanta pentru dreptul la libertate al animalelor, care deţine şi ea o propritate din care face profit, unde animalele stau în ţarcuri, cu singura diferenţă că ea nu îşi plăteşte angajaţii, ci atrage voluntari. O doamnă undeva între ultimele două tinereţi, rubicondă, cu ochi coloraţi şi exoftalmici, care surâde straniu indiferent de cât de lugubru e subiectul pe care îl dezbate, poartă coroniţe de flori şi e suspecta principală în cazul de dispariţie al primului său soţ despre care mulţi cred că ar fi devenit hrană pentru tigri chiar din mâna ei; pe cel de-al doilea soţ l-a tratat cu mai multă dragoste atunci când, în fotografiile de nuntă, l-a pozat în chip de animal de companie în lesă îngenuncheat la picioarele stăpânei sale. În sfada lor care s-a precipitat către un deznodământ dramatic mai apare şi Bhagavan Antle – un alt mare proprietar de grădină zoologică, la fel de special şi spectaculos, lipsit însă de suspiciuni de crimă; e doar soţul nelegitim al unui veritabil harem de tinere pe care le vopseşte blonde după chipul şi asemănarea sa, le schimbă numele pentru a fi în concordanţă cu rezonanţa autointitulării sale care se traduce ca „dumnezeu universal” şi emană orgoliu, egoism şi cultul personalităţii prin toţi porii.

Avându-i în centru pe aceşti trei corifei ai marilor grădini zoologice, fauna umană care gravitează în jurul lor e atât de diversă şi uluitoare, încât constelaţia personajelor din serial se construieşte de la sine. Devine palpitant să îi asculţi, te surprind cu fieccare intervenţie, sunt, în mod evident, autentici, dar în acelaşi timp nu poate să nu te mire atitudinea lor relaxată în faţa camerei de filmat, concepţiile lor, stranietatea bulei pe care ei o trăiesc drept normalitate, simplitatea unor replici absolut deconcertante şi impresia generală de univers paralel pe care o creează întâlnirea cu aceşti oameni care nu au fost inventaţi de nimeni, ci trăiesc în continuare dincolo de ecran. Montajul este punctul forte al seriei tocmai pentru că reuşeşte să surprindă cu umor, fără a eticheta sau a înclina balanţa în favoarea niciuneia dintre părţi, paradoxuri şi nonsensuri care la modul cel mai propriu will blow your mind. Cu rigoare, atenţie pentru detalii şi o aparentă libertate totală, realizatorii acestui freak show ad-hoc decupează piesele din puzzle cu atenţie pentru nuanţe, reglaje fine de subtilităţi şi detalii şi nu cruţă pe nimeni de ambele feţe ale monedei.

Într-o lume în care senzaţionalul a devenit banal şi cu toţii părem cu o secundă mai deştepţi, e greu să mai impresionezi cu subiecte pentru filme documentare. Nu ne mai speriem de mult de trenuri care vin în gară. Diversitatea umană, însă, nu va conteni să ne uimească prin inventivitatea naturală pe care o probează în stilul de viaţă atât de eclectic pe care îl adoptă unii dintre semenii noştri. Într-un prezent în care consumăm repede, aproape devorăm, orice firimitură de originalitate, în care setea de noutate ne e din ce în ce mai greu de satisfăcut, întâlnirea cu personaje precum Joe Exotic e un moment de graţie pentru orice telespectator curios şi greu de impresionat. Cel mai de succes documentar din lume, „Tiger King” este un prilej rar de fascinaţie în faţa realităţii cu asupra de măsură. Urmăreşti pe nerăsuflate cele şapte episoade şi parcă aştepţi sezonul doi, uitând că nu există scenariu, personaje şi regie, ci oameni în carne şi oase cărora tocmai le-ai aflat povestea de viaţă, care au vorbit cu prorpiile lor cuvinte, fără nicio replică învăţată pe de rost. Şi, totuşi, nu ai cum să nu speri că nu peste mult timp îţi vei cumpăra bilet la filmul inspirat de ei, cu Michael Keaton, Juliene Moore, Chris Hemsworth şi special guest star Matthew McConaughey.