În anul 2012, Teatrul German de Stat din Timișoara înregistra un nou succes, dovedindu-se a fi la acel moment una dintre cele mai performante instituții de spectacole din România
O făcea odată cu premiera spectacolului cu piesa „Fetița din bolul peștelui auriu” de Morris Panych. Succesul își afla originea și explicația în convergența fericită dintre strategia repertorială reală impusă atunci instituției, odată cu directoratul lui Lucian Vărșăndan, ca parte a unei strategii mai ample și deosebit de coerente vizând continua creștere a performanțelor artistice ale colectivului artistic, și programul teatral al regizorului Radu Afrim. Dacă directorul de scenă declarase în urmă cu ceva timp că o anumită perioadă va monta exclusiv texte contemporane – și, după cum lesne se putea constata, își respectase promisiunea – teatrul timișorean, fără a neglija repertoriul clasic, adus în fața publicului în formule moderne și suple, era, la rândul său, extrem de receptiv la noul valoros nu și la cel oarecare, la noul înzestrat cu șanse autentice de a marca o etapă în evoluția scrisului pentru scenă.
Teatrul German de Stat din Timișoara a înregistrat atunci, în aprilie 2012, performanța de a fi monta, pentru prima dată în limba germană, piesa „Fetița din bolul peștelui auriu”, scrisă în anul 2003 de dramaturgul, regizorul și actorul canadian Morris Panych. Piesă distinsă un an mai târziu cu prestigiosul premiu al Guvernatorului General al Canadei.
E vorba despre o scriere cu adevărat modernă, dificil de clasat generic, îndatorată deopotrivă basmului modern și teatrului absurdului. Iris, ajunsă acum la maturitate, rememorează, grație jurnalului ținut odinioară, evenimentele petrecute în familia ei, în 1962, atunci când ea împlinea 11 ani, când avea sentimentul acut că își petrece ultimele luni, ultimele zile ale copilăriei. Iris e parte a unei familii ce plătește încă prețul piperat al celui de-al Doilea Război Mondial (Sylvia, mama protagonistei, și-a pierdut atunci iubitul, Owen, tatăl, a rămas cu traume, mai degrabă psihice decât fizice, tratate cu felurite medicamente psihotrope, Miss Rose, chiriașă în casa celor doi, e și ea marcată de trecutul tragic și își scaldă amintirile, obsesiile și frustrările în mereu depășite doze de alcool). Un preț dublat de nesiguranța unei lumi ce nu și-a regăsit făgașul normal, resimțind dramatic toate consecințele Războiului rece cu spaimele cotidiene aferente (sunt evocate criza cubaneză și pericolul războiului atomic). O familie în care orice fel de comunicare umană a fost, de fapt, suspendată, blocată, obliterată (de aici impresia că Morris Panych se situează în descendența teatrului absurd care, în vremea în care se petrece acțiunea piesei, câștiga lupta cu prejudecățile de tot felul, tocmai prin suprapunerea lui tot mai evidentă cu o realitate apăsătoare), în care vorbele au ocupat locul sentimentelor.
Iris procedează, sub ochii noștri, nu la o rememorare filtrată prin prisma conștiinței omului matur, ci prin aceea a copilului de odinioară, copil ce amestecă într-un caleidoscop în care se combină imagini în culori puternice ceea ce s-a întâmplat aievea cu visele și aspirațiile cuiva care filtrează prin basmele specifice vârstei de care se desparte evenimente strict reale și deloc confortabile. Apariția domnului Lawrence, un nou chiriaș, dincolo de impactul real pe care îl are asupra celor din casă, a fost asimilată de spiritul, imaginația și voința de bine a fetiței de odinioară cu sosirea pe neașteptate a unui peștișor de aur al cărui rost trebuie, e obligatoriu să fie acela de a-i îndeplini copilului, a cărui venire pe lume se pare că a fost mai curând un accident, nu trei dorințe, ci măcar una, pe aceea de a-și revedea familia reunită, evoluând în cadrele normalității.
Spectatorilor cărora le sunt cunoscute preferințele, obsesiile creatoare, dar și specificitățile poeticii teatrale ale regizorului Radu Afrim, opțiunea acestuia pentru piesa dramaturgului canadian nu li s-a putu părea decât foarte firească. Spectacolul însuși păstra o seamă de formule și de rezolvări scenice cu care Radu Afrim ne-a obișnuit din montările sale anterioare.
Mă gândesc mai întâi la edificarea unui spațiu scenic fundamentat pe coliziunea dintre interior și exterior. O coliziune ce dobândea pregnanță, dar și carate de originalitate grație colaborării dintre regizor și scenograful Dragoș Buhagiar. Care Dragoș Buhagiar făcea din nou minuni și izbutea să îmblânzească încă o dată atipica și rebela sală a teatrului timișorean.
Camera în care se consumă cea mai mare parte a acțiunii era numai aparent una oarecare. Privită cu luare aminte ea ni se înfățișa asemenea unui acvariu ai cărui pereți de sticlă sunt acoperiți de perdelele al căror rost era acela să ascundă, să limiteze, să blocheze accesul în spațiul libertății, al visului, al speranței ce ni se dezvăluia lent, pe măsură ce sosirea neașteptată a tânărului domn Lawrence dobândea pregnanță.
Ea, această sosire, îngăduie, măcar temporar, scoaterea simbolică a perdelelor sufocante. Spațiul fizic e completat de un spațiu sonor plurisemantizat, în egală măsură spațiu al incertitudinii, spațiu al speranței și al eșecurilor, teren al elanurilor și al aterizărilor forțate și dureroase. În construirea lui, Radu Afrim, pe care îl știam familiarizat cu muzica de odinioară, adesea eficient folosită în spectacole, își găsea un prețios aliat în actorul Alex Halka, creatorul unui sound design ce se însoțea admirabil cu light designul semnat de Dragoș Buhagiar, Nosz Botond și Nagy Emeric.
Și cum întreaga montare e edificată pe jocurile, complicitățile, trădările și manipulările memoriei, revenirea la o seamă de elemente din activul spectacolelor lui Radu Afrim era și ea perfect explicabilă. Mă gândesc, desigur, la ruperea narațiunii și la inserarea pe neașteptate a unor numere de dans ori de cabaret, la trecerea, în planul secund, îndepărtat al scenei a unui biciclist (bicicleta ca vehicul al memoriei, motiv de extracție suprarealistă), la melanjul dintre realism și reverie, ș.a.m.d, toate contopite într-o metaforă teatrală învăluitoare căreia îi iertai repetițiile ori lungimile decontate spre final în economia spectacolului. Care spectacol era unul neîndoielnic bun și care își creștea importanța datorită performanțelor actoricești conținute.
Din acest punct de vedere, „Fetița din bolul peștelui auriu” era, înainte de orice, spectacolul interpretei lui Iris, Silvia Török, care juca atât de convingător rolul fetiței debusolate, caldă și răutăcioasă în egală măsură, încât îți era greu să admiți că în fața ta evolua o absolventă de actorie (Silvia Török și-a încheiat studiile de licență în anul 2011 la Facultatea de Teatru și Televiziune de la Universitatea clujeană, clasa profesorului Bács Miklós și a și obținut atunci premiul de debut UNITER). Vedeam pe scenă răutate și bunătate, complexe de tot felul exprimate prin gesturi și mișcările bizare, contorsionate ale trupului, un trup pe alocuri intenționat potrivnic sieși, jocul mâinilor și al picioarelor, expresivitatea ochilor și îndeosebi a vocii se regăseau în jocul Silviei Török a cărei evoluție mi-a reamintit de multe ori performanța de la vremea debutului a Rodicăi Negrea în „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”, minunatul spectacol montat la Teatrul Mic de Cătălina Buzoianu.
Mr. Lawrence era, fără doar și poate, cel mai bun rol de până atunci al lui Horia Săvescu, alt tânăr actor, tânăr foarte talentat, mereu creator de surprize plăcute, a cărui personalitate artistică era stimulată și ni se dezvăluia a fi tot mai complexă grație tenacității personale, dar și a studiului și colaborării cu regizorii importanți, invitați la vremea aceea să monteze la Teatrul German de Stat din Timișoara. Desigur, Radu Afrim nu și-a putut reprima apetitul pentru recursul la jocul în travesti și i-a cerut să facă asta lui Rareș Hontzu care ni se dezvăluia și el la cote maxime de profesionalitate, cu atent controlate note caricaturale, în rolul Miss Rose. În fine, treceau, cu calificative maxime, proba de foc a jocului în contre-emploi Olga Török și Alex Halka, în înregistrarea online înlocuit de Georg Peetz, distribuiți acum în rolurile părinților lui Iris (Sylvia și Owen), rezolvate cu credință și aplicație, în cadența variabilă cerută de specificul personajelor, amestecând precis indiferența și paroxismul, autodevorarea, refuzurile, regăsirile și abandonurile, deznădejdile certe și speranțele iluzorii.
Teatrul German de Stat din Timișoara
„Fetița din bolul peștelui auriu” de Morris Panych
Traducerea în limba germană și dramaturgia: Valerie Seifert
Regia și ilustrația muzicală: Radu Afrim
Decorul și costumele: Dragoș Buhagiar
Light-design: Dragoș Buhagiar, Nosz Botand, Nagy Emeric
Sound design: Alex Halka
Cu: Silvia Török, Georg Peetz, Olga Török, Horia Săvescu, Rareș Hontzu, Konstantin Keidel, Harald Weisz
Data difuzării online: 14 martie 2020
