Anul teatral 2005/2006 s-a plasat preponderent sub semnul redescoperirii literaturii dramatice a absurdului, mai cu seamă prin cei mai importanţi reprezentanţi ai săi, Ionesco şi Beckett. Au fost atunci condeie critice care s-au avântat în a califica drept „inexplicabilă” o atare tendinţă, în condiţiile în care piaţa literaturii dramatice e, totuşi, extrem de bogat şi insuficient explorată.

După părerea mea, trend-ul ar fi inexplicabil şi absolut nejustificat doar atunci când de astfel de texte s-ar fi apropiat regizori debili ce nu conştientizau că orice înscenare a unui clasic al absurdului implică mari riscuri ce ţin de dificultăţile descifrării partiturii, ale pătrunderii sensurilor, ale găsirii tonului şi ritmurilor. Riscuri amplificate în cazul Beckett de dispoziţia testamentară a autorului ce prevede expres că nimănui nu îi este permis să taie ceva din text. Toate personajele trebuie să apară pe scenă în carne şi oase, toate replicile trebuie rostite, toate didascaliile respectate.

Spectacolul cu „Aşteptându-l pe Godot” pe care l-a realizat în respectivul an Silviu Purcărete la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu respecta acest florilegiu de comandamente. Aveam, aşadar: „Drum de ţară cu copac. Seară. Estragon, aşezat pe pământ încearcă să-şi scoată gheata. Se opinteşte, trăgând cu ambele mâini icnind. Se opreşte la capătul puterilor, se odihneşte, gâfâind reîncepe. Aceeaşi joacă. Intră Vladimir.” Ceva mai târziu, aşa cum vrea Beckett, vor intra Pozzo şi Lucky, apoi Băiatul, va apărea şi frunza (o frunză ca orice frunză, dar creată de Helmut Stürmer).

Aparenţele erau, așadar, păstrate, clauzele contractului cu posteritatea stabilite de Beckett. E drept că ceva mai înainte cineva trăsese „la vedere” o cortină (ce pare a fi a unui umil cămin cultural), după cum tot „la vedere” s-a aşezat sufleurul cu care adesea personajele intrau în relaţie. Sufleur pe a cărui măsuţă se vor consuma o seamă întreagă de acţiuni scenice, unele trădând faptul că Purcărete şi-a propus să se joace creator cu piesa. Secvenţele textului erau riguros decupate de bătăi de gong. Copacul era suspendat cu rădăcinile în aer, dar lumea lui Gogo şi a lui Didi nu era nicidecum una subpământeană. Aşa că lucrurile păreau aparent în regulă şi nimic nu ar fi putut provoca un ipotetic protest al lui Beckett.

Şi totuşi, spectacolul de la Sibiu nu mi s-a părut nici în 2006, nici acum când l-am revăzut online aproape deloc unul strict, matematic beckettian. În sensul că nu era unul rece, metromizat, obsedat doar de litera textului. Şi asta în pofida faptului că respecta o dispoziţie a dramaturgului ce spune că „acolo unde coexistă şi obscuritatea, şi lumina, există pentru noi şi inexplicabilul. De aceea, cuvântul-cheie al pieselor mele estepoate.” Iar acest poate era exploatat la maximum într-o montare ce poseda, înainte de toate, un suflu de autenticitate şi – element capital, neglijat prea adesea pe scenele noastre – stil. Un stil ce se regăsea în felul în care Purcărete tradusese creator şi cu plasticitate în idei şi emoţii, în ambianţa scenografică (datorată tot regizorului), în relaţia actorilor  cu obiectele la fel de importantă ca şi aceea cu partenerii, în înfăţişarea interpreţilor, în detaliul de comportament, în asamblarea tuturor elementelor într-o viziune organică unitară cam tot ceea ce era în textul lui Beckett.

Cred că montând „Aşteptându-l pe Godot”  la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, Silviu Purcărete şi-a propus să-i vorbească spectatorului în „limbajul pierdut al inimii inteligente”. Să-l  determine ca la căderea cortinei să spună, asemenea lui Bachelard, „te vezi bine pe tine însuţi şi totuşi visezi”. Şi – de ce nu? – să contrazică simplificatoarea  afirmaţie de manual ce proclamă că în teatrul absurdului nu ar exista poveste.

Prin urmare, îl vedem, acum pe film, la început pe Estragon, jucat de Constantin Chiriac. E supraponderal, îmbrăcat ca un funcţionar. Se luptă nu doar cu gheata, ci mai ales cu sine însuşi, cu propriul corp. Icneşte, gâfâie, pare să abandoneze, se încăpăţânează să ia totul de la început. Apare îndată și un Vladimir slab, aparent mai sigur pe sine, cu gesturi şi mimică economicoase, interpretat de Virgil Flonda. Parcă ar vrea să compenseze stilul alintat, neajutorat al prietenului său. Sunt asemenea lui Stan şi Bran. Dar sunt mai mult decât atât fiindcă geniul lui Purcărete a intuit exemplar detaliul că a vedea în personajele piesei doar imaginile arhetipale ale unor mari comici americani (celor deja amintiţi putându-li-se lesne adăuga Charlie Chaplin, Buster Keaton ori Charles Laughton), nişte mecanisme interne ale maşinii de tocat a existenţei, ar fi o modalitate ce ar risca grabnic să eşueze într-un convenţionalism desuet.

Cei doi aşteaptă, găsesc pe tonuri diferite, perfect individualizate, explicaţii pentru intriganta şi răscolitoarea întârziere a lui Godot. Estragon e înţelegător, bonom, cald. Vladimir e raţionalul de profesie. Dar pentru amândoi întârzierea nu poate fi decât justificată. Poate că aşa trebuie să meargă lucrurile, poate că Godot mai are de făcut socoteli, poate că trebuie să-şi clarifice sieşi rosturile întâlnirii cu cei doi. Dar negreşit, Godot va veni.

Apar și Pozzo, şi Lucky. Cel dintâi e jucat de Cristian Stanca la modul voit oximoronic. Nu se plasează nicidecum între tiparele frecvent citatei fraze călinesciene „fără cusur în rău”, cum par a-l fi caracterizat versiuni scenice anterioare ale acestui celebru text. E un Pozzo marcat de o bonomie a răului. Are ritmuri diferite, atitudinile personajului sunt contrapunctice, îl scot din convenţionalitate. La a doua apariţie e un uriaş cu picioare de lut. E defazat, deritmarea îi e mod de caracterizare. Fantezia lui Silviu Purcărete e admirabilă în felul în care i-a cerut lui Pali Vecsei să-l construiască pe Lucky, iar momentul în care personajul „gândeşte” e rezolvat vizual absolut surprinzător. Dar în toate secvenţele sale montarea degajă o expresivitate elocventă, grăitoare în ansamblu şi în detaliu.

Aşa încât recursul lui Beckett spre a ne mai fi prezentat încă o dată marele spectacol al lumii, al tragismului acesteia, fără ca tragismul să fie subliniat cu creion roşu, nu e nicidecum inexplicabil în cazul spectacolului de la Naţionalul sibian.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu

„Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett

Un spectacol de Silviu Purcărete

Traducerea: Gellu Naum

Frunza din copac: Helmut Stürmer

Cu: Constantin Chiriac, Virgil Flonda, Cristian Stanca, Pali Vecsei

Data difuzării online: 9 mai 2020