„Cam cât de mult durează să te simți din nou pe pământ, după ce ai plutit în derivă?”

#împreună a devenit de ceva vreme #staiacasă. Despre noi? Niște însingurați, cu neliniști și anxietăți, care privesc pe geam tânjind la realitatea de care nu ne bucuram nicicum înainte. Din lipsă de timp, mai ales. Cineva a luat o telecomandă invizibilă, a apăsat butonul de pauză și a pus în stand by o planetă întreagă. A fost un duș rece, dar care nu ne-a prins rău deloc. Parcă acum începem să percepem diferit timpul, spațiul, pe noi și relațiile cu ceilalți. Am devenit mai prezenți, mai conștienți, însă cum și când începem să renaștem?

Teatrul, o incertitudine momentan. Condiția sa fundamentală: apropierea, interacțiunea, emoția. Despre cum reușim să păstrăm această artă activă și productivă în această perioadă, încă nu știm, însă artiștii și managerii încearcă să găsească soluții. Transmisiile live ale unor spectacole de referință au încercat să suplinească lipsa prezenței noastre în sălile teatrelor, însă efectul a fost temporar și de o intensitate mult prea mică. Știam deja că nu avem sau nu folosim mijloace performante de înregistrare a spectacolelor, acum ni s-a și confirmat. Dar ne-am bucurat să revedem montări mai vechi, care nu se mai joacă, semnate de creatori pe care unii dintre noi nici nu i-am prins. Această inițiativă având valoare exclusiv documentară, de emoție neputând fi vorba… Poate doar regretul că nu am văzut la timp anumite spectacole și încercarea de a provoca, în intimitatea caselor noastre, acea trăire puternică din timpul unei reprezentații reale.

„Sfârșitul lumii e acolo, în găurica de unde bate lumina și tu trebuie să te ții departe.”

Încep să apară proiecte performative, create și transmise în timp real spectatorilor de dincolo de ecrane. Un prim exemplu novator este „Exeunt” – un videopoem performativ care reflectă cu o fidelitate înfricoșătoare perioada pe care o trăim. E o situație de criză. Umană și profesională, mai ales pentru cei care activează în artă și cultură. Produsele create în aceste timpuri sunt în sine rezultate ale unei crize sociale; încercări experimentale de a găsi noi forme de exprimare teatrală, dar și de a obliga teatrul să ardă etape și să fuzioneze cu tehnologiile.

Nu pot rezista tentației de a face trimitere la acuzațiile pe care le-am adus cu toții spectacolelor care foloseau tot felul de sisteme de proiecție pentru a crea iluzii virtuale. Credeam despre ele că nu sunt teatru sau că sufocă vibrația reală a actorului pe scenă. Ironic, acum, un astfel de spectacol-instalație este singura fărâmă de teatralitate pe care o putem primi.

„Exeunt” – prima producție online creată de REACTOR: un grup de șase actori au făcut echipă cu regizorul Bobi Pricop și scriitoarea Lavinia Braniște, într-un proiect produs în cadrul programului multianual „Postuman. Abordări performative”, finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, care își propune sondarea implicațiilor etice, psihologice și socio-politice ale evoluției tehnologice.

„Câte lucruri sunt de știut despre tine… cine o să aibă atâta spațiu de stocare în cap?”

Pe 22 mai, în jurul orei 19:00, în București începea furtuna. Pe fundalul unui cer întunecat, am închis bine geamurile, am stins luminile, am pornit sistemul audio (la recomandarea creatorilor), iar pe ecranul televizorului îmi apărea următorul mesaj: „Veți putea fi împreună în 01 09 50, punctul de întâlnire e 00*46`25.7„ N / 23*36`22.2` E. Acum pătrundem în spațiul vostru intim”. Aveam o senzație bizară de neliniște amestecată cu speranță, curiozitate și dor. Încercam să îmi amintesc sentimentul emoției dinaintea stingerii luminii în sală și a începerii spectacolului… Autorii ne-au anunțat de la început că spectacolul nu este o înregistrare, ci se va desfășura live, toate efectele vor fi realizate în timp real. Eu și alți câțiva spectatori urmăream, în același timp și în spații diferite, un eveniment unic – întâmplat o dată, pentru noi. Am început să percep importanța momentului, pe care îl așteptam, de fapt, de foarte multă vreme: un spectacol care să se întâmple acum.

De fapt, mi-e greu să găsesc o denumire a ceea ce am văzut, spectacol nefiind un termen tocmai potrivit. Denumirea propusă de REACTOR mi se pare inspirată: videopoem performativ. Cred că în acest context, al reconfigurării limbajelor de exprimare artistică, se impune și o reconsiderare a terminologiei pe care o folosim. Probabil că teatrul va primi, în sfârșit, un update, dezvoltându-și forme alternative de desfășurare, fizice sau virtuale.

Instalația pusă cap la cap de Bobi Pricop are la bază un text scris de poeta și prozatoarea Lavinia Braniște, care vorbește, în aceeași măsură cu amărăciune și duioșie, despre situația cu care ne confruntăm. Aceste șase monologuri, ilustrate video de Dan Basu și audio de Eduard Gabia, decupează cu grijă angoasele unor personaje care așteaptă de mult timp, în locuințele lor, un viitor în care se vor putea reuni. Compus dintr-o suită de secvențe, prima parte a poemului are o fluiditate care te conduce într-un soi de transă – asta și datorită coloanei sonore excelente, care amplifică metafora textului. Dacă aș fi închis ochii, sunt sigură că spațiul și-ar fi pierdut consistența și s-ar fi deformat, lăsându-mă să mă plimb liber prin intimitatea acestor personaje care îmi făceau confidențe. Și în poveștile cărora mă regăseam, fragmentar.

„O zi în care ai făcut un milion de lucruri, poate fi o zi foarte goală. Golul e foarte concret și rece. Îl simți în coșul pieptului, chiar acolo de unde ar trebui să conjuri căldura somnului”.

Ca răspuns al singurătății și al meditației în care ne-a aruncat perioada recentă, „Exeunt” traduce fricile și neliniștile noastre printr-o experiență aproape senzorială – un semn că muzica, imaginea video și tremuratul ușor din vocea actorilor care n-au mai jucat de ceva vreme continuă să ne atingă, să ne stimuleze emoțional și să ne conecteze la nivel empatic. În subconștient, un schimb energetic se producea între actori și spectatori, chiar dacă mediat de un ecran.

În procesul de creație al unui astfel de videopoem performativ, inclusiv abordarea actorilor diferă. Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus și Adonis Tanța își construiesc personajele liniar, lăsându-le să prindă contur și sens prin poveștile pe care le rostesc. Ei rămân prezențe discrete, lăsându-și vocile și corpurile dublate de holograme să compună universul personajelor. Pentru 80 de minute am fost invadatori invizibili ai unor camere interioare imaginare. Am pătruns în mintea fiecărui personaj, privindu-l drept în ochi și simțindu-i, parcă, toată frica de necunoscut. Avantajul unei astfel de instalații este decupajul vizual care creează iluzia unei apropieri de protagoniști.

Realizând o performanță (care a lăsat impresia unei înregistrări în prealabil), Bobi Pricop și Dan Basu au făcut montajul scenelor live. Poate din acest motiv unele secvențe au avut o întindere ceva mai mare decât ar fi fost necesar, însă efortul colectiv de a realiza întreg videopoemul în timp real se apropie de neliniștea din timpul desfășurării unei reprezentații pe scena teatrului; deci câștigă o autenticitate și o emoție particulare artei teatrale.

O periuță de dinți adoarme singură în patul de două persoane. Palma se așază și o îmbrățișează. Cineva se gândește ce va face cu mâinile sale dacă va merge în vizită la cei dragi fără să fi gătit nimic. Altcineva își amintește de bunica, pe care o iubește și o învinuiește în același timp pentru singurătatea ei. Câte dileme și câtă poezie trebuie să fi scos la iveală în noi această izolare!

Dacă prima parte a videopoemului performativ ne servește metafore audio-vizuale și ne hipnotizează, cea de-a doua parte ne smulge din starea abisală, ne urcă pe bicicletă și ne arată noua realitate. Ne dăm seama cât de derutați suntem și cum învățăm să redescoperim totul ca pentru prima dată. Până și lumina soarelui ajunge să ne ia prin surprindere. Important este că n-am uitat, totuși, să pedalăm. De aici apare și o senzație de libertate… bucuria că ne îndreptăm spre un loc cunoscut, unde știm sigur că îi vom găsi pe ceilalți: REACTOR.

„Voi, ăștia care vă visați între voi, mai visați-mă și pe mine!”

De ce „Exeunt”? Pentru că termenul, provenit din latină, era folosit ca indicație de ieșire din scenă a unui grup de actori. O simplă încurajare sau poate o invitație de a privi înainte cu încredere. Deși atât de incert, viitorul trebuie să ascundă un drum care ne va readuce împreună. Tăcerea actorilor din finalul montajului amplifică sunetele de fundal – zgomotul orașului care respiră și cântecul liniștit al păsărilor –, urmată de câteva hohote de râs pe care ni le imaginăm de dincolo de măștile de protecție. Cumva, suntem tot împreună.

Un experiment performativ, destul de îndepărtat de ceea ce percepem noi ca fenomen teatral, dar care reușește să ne conecteze, prin aceeași platformă virtuală, pe toți, creatori și spectatori, în aceeași întâmplare artistică. Dacă teatrul trebuie să vorbească (în continuare) despre ceea ce ni se întâmplă, „Exeunt” este un hibrid, un produs inedit, necesar și extrem de actual. Iar REACTOR era locul cel mai potrivit în care să se nască.

REACTOR de Creație și Experiment Cluj-Napoca

„Exeunt”

Regia: Bobi Pricop

Texte: Lavinia Braniște

Video: Dan Basu

Muzica: Eduard Gabia

Programare și suport tehnic: Mizdan

Cu: Bianco Erdei, Cătălin Filip, Oana Hodade, Lucia Mărneanu, Lucian Teodor Rus, Adonis Tanța

Spectacol produs în cadrul programului cultural „Postuman. Abordări performative”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și transmis live în zilele de 22 și 23 mai 2020, urmat de o discuție cu publicul.