Subiectivitatea este esenţială în asumarea unui punct de vedere. Falsa obiectivitate fluturată cu ostentaţie de la înălțimile unui profesionalism pretins a fi autoritar, există doar la nivel declarativ, drept adăpost la umbra căruia se pot rostogoli verdicte. Obiectivarea subiectivităţii e necesară şi din când în când trebuie supusă unui proces sanitar de curăţare a impurităţilor inerente, de recalibrare şi repoziţionare. Contestarea inchizitorie, sinceră şi personală a obiectivităţii face parte dintr-un aparat etic pe care cei care îşi asumă rolul de a pune în discuţie, analiza şi formula judecăţi de valoare. Constanţa superioară a unei obiectivităţi purtate ca blazon la butonieră e marca doar a infaturării ce nu mai are nimic în comun cu profesionalismul.

Cum se testează, însă, puritatea obiectivităţii, cum se decantează reziduurile pur subiective şi cum se poate ajusta raportul pentru a deveni cât mai favorabil unui aparat critic funcţional şi cerebral? Revizitarea unui spectacol care a stimulat aria subiectivităţii şi a intrat în rândul „slăbiciunilor” emoţinale e o probă bună pentru testul de calitate al reperelor. Dacă şi după un timp îndelungat, după ce experienţa acumulată a mai adăugat straturi şi profunzimi de interpretare, precepţia generală rămâne aceeaşi despre un spectacol privit mai degrabă cu inocenţa spectatorului entuziast decât cu mijloacele profesionale dobândite, atunci înseamnă că instinctul a funcţionat, că poate fi de încredere şi că subiectivitatea acceptată e suficient de pretenţioasă, încât să nu afecteze dramatic rigoarea aprecierilor obiective.

„Sorry” de Alexandr Galin, montat de Yuri Kordonski la Teatrul Bulandra, cu Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru s-a jucat mai bine de zece ani. L-am văzut de doisprezece, treispreceze, paisprezece, poate cincisprezece ori. Am uitat numărătoarea. De şase ani nu s-a mai jucat şi săptămâna trecută a fost difuzată înregistrarea integrală în regim de live streaming. Curiozitatea spectatorului de pe canapeaua de acasă era mai mare decât cea a spectatorului din sala de teatru care ştia deja de ce revine iar şi iar. Factorul de noutate adus de această experienţă mijlocită a împrospătat şi percepţia, şi aşteptările. Şi liniştea de la începutul spectacolului a început. Şi s-a aprins o veioză pe scenă. Apoi s-a stins. Apoi câteva acorduri din „Michelle” de la Beatles şi memoria afectivă s-a pus în mişcare. Recunoşteam nu doar replicile pe care cu surprindere le ştiam pe de rost, ci şi intensităţile rostirilor, pauzele, tonurile vocilor, ritmul întregului spectacol. Cunoşteam de dinăuntru această poveste de dragoste care îşi caută împlinirea târzie cu o nuntă amânată şi sărbătorită la morgă, în jurul unui copac de ţevi ruginite imaginate atât de bogat-metaforic de Nina Brumuşilă.

Şi cu toată bucuria revederii, mintea a început să scormonească după repere care să justifice entuziasmul spectatorului de acum şaisprezece ani. Fiecare „de ce” şi-a găsit motivaţia şi mi-am explicat mie celei de atunci emoţia şi ataşamentul. Relaţia dintre cei doi parteneri este o mostră aplicată pentru exerciţiul pe care studenţii încă îl dibuie în anul I: „concesie şi cooperare”. Ascultările din acest spectacol pun în valoare ceea ce se spune. Calitatea relaţiilor care descriu valuri armonice e dată tocmai de acest interes netrucat al ascultării reale a partenerului. Mirările, curiozităţile şi răbdarea unuia pentru celălalt sunt substratul pe care se construieşte replică după replică acest spectacol aparent fragil, dar care creşte cu răbdare într-un carusel de emoţii. Apoi umorul inserat cu fineţe, fără ostentaţii, plăcerea de a se juca matur ca doi copii care inventează jocul din mers, acel farmec lejer, şugubăţ şi complice care pluteşte în aer. Ritmul surprinde la fiecare răsturnare de relaţie şi de situaţie. Totul e acordat şi premeditat, micile detalii de gesturi şi pauze şi respiraţii sunt drămuite cu motivaţie, iar efectul e acela de curgere a unui flux care creşte şi descreşte în intensitate controlat şi rafinat.

Interpretarea celor doi parteneri e bine calibrată nu doar în relaţie, ci cu întreg contextul, spaţiul, acţiunea şi subtextul personajelor. Ion Caramitru e un Yuri Yvonariov devenit Shika Davidovici cel fugit din Rusia tocmai în Ierusalim, de unde s-a întors pentru a-şi salva iubita din tinereţe de sărăcie şi frig. Constant alert şi aflat între două lumi, frisonul pe care îl poartă arată că în spatele bunelor intenţii se îngrămădesc regrete, frici şi eşecul unei vieţi dictate de interese. Ceea ce nu spune Yuri cel jovial şi aparent plin de succes se întrevede în ezitările, privirile evitate şi zâmbetul trist. Debitul verbal, relaxarea pe care o pretinde, alinturile şi declaraţiile de pretinsă independenţă şi succes se topesc în câteva ocazii în fricile ca de copil mare, în nevoia de dragoste, în tandreţe şi regret.

Mariana Mihuţ construieşte un parcurs ascendent lent şi statornic. De la tăcerile îmbufnate de la început şi până la tăcerea grea, definitivă şi consistentă de la final, îşi trece personajul printr-un purgatoriu de emoţii. De la neîncredere, teamă şi reproş la speranţă, bucurie şi efervescenţă, apoi  la deziluzie, regret şi abandon. Ochii i se umezesc, însă vocea e cea care definitivează lacrima şi îi oferă calitatea de a plânge, a râde sau a hohoti pur şi simplu pentru a viaţă pierdută între poezie şi frică. Are răbdare să asculte şi topeşte în reacţiile sale pagini de cuvinte pe care le-ar putea spune în replică. Apoi rupe ritmul cu o mică şi distinsă cochetărie sau cu o privire maternă. E ca un sfinx de neclintit în alegerea sa finală şi dogoreşte de pasiune şi drag atunci când speră pentru o clipă. Iar trecerea de la gheaţă la foc o face pe nesimţite, cu voluptate, cu umor presărat fin peste o poveste emoţionantă pe care o compune pe-ndelete.

„Sorry” vizionat de pe un ecran este unul dintre spectacolele care mi-au dat prilejul unei acordări a subiectivităţii emoţiilor cu obiectivitatea argumentelor. L-am revăzut cu plăcerea întâlnirii după mulţi ani şi curiozitatea de a găsi noi resorturi pe care doar spectacolele rezistente în timp le oferă. Şi chiar dacă ştiam deja că Inna Rassadina nu îl va urma pe Yuri Zvonariov, tăcerea de la final a venit ca o copertă grea ce închide o poveste de dragoste frântă de o istorie nedreaptă.

Teatrul „L.S. Bulandra”

„Sorry” de Alexandr Galin

Regia: Yuri Kordonski

Scenografia: Nina Brumuşilă

Cu: Mariana Mihuţ şi Ion Caramitru