Atunci când am scris pentru prima oară despre spectacolul cu „Meșterul Manole”, regizat de Andrei Măjeri și făcut pe un scenariu propriu care ia destule distanțe față de piesa lui Lucian Blaga, spuneam de la bun început că am o mulțime de rezerve față de ceea ce am văzut pe scenă. Nu esențiale, nu categorice, nu de refuz total, așa cum, mai apoi, au avut unii confrați. Ci rezerve punctuale, adesea chiar minore, față de munca regizorului și a colaboratorilor lui apropiați. Adică a autorului decorurilor și al video-design-ului, Mihai Păcurar (față de el ceva mai mult, pentru că, fiind deja matur, și creator cu personalitate trebuia să îi spună directorului de scenă aiasta nu se poate, Maiestate când a făcut ceea ce a făcut în partea a doua), și mult, mult mai puțin față de Lucian Broscățean, semnatarul costumelor și a ceea ce se cheamă stylling. Am revăzut online montarea și îmi mențin rezervele ca atare.

Dincolo de toate rezervele mele, cred pe mai departe că „Meșterul Manole” a fost, este ceea ce se cheamă un spectacol demn de luat în seamă. Și nu doar fiindcă Andrei Măjeri avea la data premierei doar 28 de ani. Or, cum bine spunea într-un interviu chiar Mihai Măniuțiu, actualul director al instituției producătoare, „regia este o meserie de vârstă”.

Băiat școlit, Măjeri rămâne după mine, dincolo de infatuările, teribilismele și infantilismele sale, de plăcerea cu care se dă în spectacol pe rețelele sociale, după deja clasicizatul Radu Afrim, cel mai bun produs al Secției de Regie de la Facultatea de Teatru din cadrul UBB.

Andrei Măjeri a preferat să întocmească un scenariu propriu. În cronica de la data premierei avansam pentru asta mai multe ipoteze.  În primul rând, fiindcă mi se părea că reprezentarea integrală a textului blagian ar dura peste 4 ore (unii spun că s-ar putea ajunge chiar și la 6 ore) și aceasta nu mai e printre obișnuințele publicului românesc de azi, iar regizorul nu își putea asuma un asemenea risc. În al doilea rând, deoarece mi se părea că Andrei Măjeri a aspirat să ne propună un aliaj în care expresionismul să se îmbine până la perfecțiune cu post-modernismului. Azi aș mai spune că s-ar mai putea aduce în discuție și unele măsuri vizând pregătirea unor explicații în cazul unui eșec (mă determină să spun asta un interviu al intimatului din Dilema veche) și dorința lui de originalitate. Chiar dincolo de marginile iertate. A fost, de fapt, câte un pic din  fiecare.

Rezultatul? Un „Meșter Manole” în al cărui text de spectacol se regăsesc fragmente din textele filosofice ale lui Blaga („Trilogia culturii”), cu un amestec de profan și sacru, și religios, și laic, și folcloric. Un ansamblu marcat de consistentul bagaj cultural al scenaristului. În felul în care sunt desenate anumite personaje, influențe din ideologia lui „Rubliov” al lui Tarkovski. Numai că așa se ivește prima problemă.  Riscul ca textul să devină didactic, expozitiv parazitat de explicații, nu întotdeauna dorite ori necesare.

M-au deranjat și la această a doua întâlnire recursul excesiv la resursele video-design-ului. Sunt perseverent în a crede că, atunci când pe scenă se vorbește despre un sicriu, respectiv mai multe sicrie, înseamnă pleonasm în lege să le mai vezi și desenate. Când se invocă un cerc, nu e tocmai obligatoriu ca acesta să fie desenat aievea. Nu se obține astfel nici cel mai mic plus ideatic, dar nici de conținut ori artistic. Din contră. Impresia e de profesoral, de exces în explicații.

Andrei Măjeri a redus drastic numărul personajelor. Nu, nu avem pe scenă, așa după cum știam din balada populară, „nouă meșteri mari, calfe și zidari, cu Manole zece care-i și întrece”. Ci numai trei. Vor mai apărea însă alți șase în scena-cheie a jurământului. Pe care acum, cu ocazia revederii, o consider pe mai departe remarcabil susținută și ideatic, și muzical  (pregătirea muzicală: Incze G. Katalin), și din punctul de vedere al mișcării scenice (Sinkó Ferenc), dar și actoricește (Sorin Leoveanu, Mihai-Florin Nițu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru). De mare impact mi se pare scena zidirii, absolut cutremurătoare, cu o combustie și interioară, și vizuală excepționale (Romina Merei, Sorin Leoveanu, acesta fiind și interpretul destul de capricios și cam pe cont propriu al lui Manole, Florian-Mihai Nițu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru).

Apar  în spectacol și personaje inventate de Andrei Măjeri. Mai întâi Umbra (Ruslan Bârlea, care și cântă cu totul răscolitor), scena îmbrățișării dintre Umbră și Meșter pecetluind hotărârea înfăptuirii jertfei. Pe urmă, Amfitrionul (Miriam Cuibus) numai că, exact aici, se insinuează iar reproșul. Prea multe vorbe. Tragedia lui Manole strigă, dar se și sufocă din exces de filosofie. În fine, Arhanghelul (Cristian Rigman). Un dublu al Mirei.

Am simțit și la premieră, și acum că spectacolul care se joacă fără pauză suferă de o cezură. Ceea ce nu e bine. Prima parte se încheie odată cu scena zidirii Mirei. O scenă sobră, elegantă, într-un remarcabil crescendo și tragic, și filosofic deopotrivă. E susținută convingător, subtil, puternic, fără patetisme de aproape întreaga distribuție. Sunt bune premonițiile Mirei (Romina Merei),  intervențiile viforoase ale lui Bogumil (Ionuț Caras) și Găman (Radu Lărgeanu), cu îndoielile crescânde ale meșterilor,  micile inserții cvasi-vesele menite să destindă atmosfera ori să măcar mimeze destinderea. Partea aceasta se sfârșește odată cu sosirea ciudată a Arhanghelului (într-o apariție fără vorbe de reținut Cristian Rigman). Notabilă, în context, e prima venire a celor două femei-soli ai lui Vodă, cu efect marcată de actrițele Anca Hanu și Sânziana Tarța. Ca și aceea a Femeilor (Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze).

Din punct de vedere vizual, această parte mi se pare aproape fără cusur. Cum scriam în prima mea cronică, impresionează, evident, decorul. Cred și azi socotesc că nu ar exista un compliment mai mare pe care i l-aș putea face scenografului Mihai Păcurar decât recunoscând detaliul că mi-au trebuit minute bune până să realizez că pereții masivi ai bisericii, acea biserică pe care Domnul parcă ar da semne că nu ar vrea să o primească, sunt alcătuiți din două bucăți de pânză. E vorba despre niște pereți ce amintesc de aceia ai unei hidrocentrale.

Extrem de rafinate mi s-au părut și la premieră, și la difuzarea online, costumele imaginate de Lucian Broscățean. Din materiale aparte (imitație de piele, mase plastice), ingenios imprimate digital (realizarea: Young Advertising), concepute în culori de bază, adică negru, gri, albastru, alb. Nu, nu sunt costume populare, deși un ochi atent ar putea oricând desluși și transferuri dinspre zona etnografică. Bun sound-design-ul, bune inserturile muzicale. De la un cântec cu amprentă folclorică, interpretat odinioară de Doina Badea (Unde ești băiete?, mai exact Hăulita), cântec dobândind aici conotațiile unor avertismente dure venite din partea lui Vodă se trece la atât de penetrantele doine ale Domnicăi Trop ca, mai apoi, să se ajungă la sonuri religioase indubitabile. Numai că nu știe să aleagă muzica din spectacolele sale nu i se poate reproșa regizorului. Două momente live demne de toată lauda – cântecul meșterilor din scena jurământului și cântecul Arhanghelului. Un ansamblu coerent durat într-un melanj impresionant, purtând amprenta creatoare a regizorului.

Partea a doua este însă parcă un cu totul alt spectacol. După opinia mea, de fapt, adevăratul spectacol, se oprește înainte ca această a doua parte să înceapă. Ea e (oare?) voit tratată în tonuri și culori kitsch. E în ea ceva de Album duminical din anii ’70-’80. Conține apariția lui Vodă (Ioan Isaiu), cu un aparat ce îi face acestuia transfuzii de sânge albastru. E vorba despre un Vodă cu umori mai mult decât variabile care, la început, pare a nu înțelege nimic din revolta și îndemnurile mulțimii (cererea de osândă vine nu din partea Călugărilor cum ar fi dorit Blaga, ci din aceea a copiilor aduși pe scenă, adică Dragoș Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curșeu, Alex Todea). Un Vodă mirat să afle vestea zborului spre moarte al lui Manole. Mărturisesc că eu am așteptat apariția Angelei Similea. Degeaba. Probabil că era supărată cu nu figurează în play list-ul stabilit de regizor.

Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca

„Meșterul Manole” – scenariu de Andrei Măjeri după Lucian Blaga

Regia: Andrei Măjeri

Decor și video design: Mihai Păcurar

Costumele și stylling: Lucian Broscățean

Mișcarea scenică: Sinkó Ferenc

Pregătirea muzicală: Incze G. Katalin

Încălțăminte: Mihaela Găvan

Imprimeuri digitale realizate la Young Advertising

Maestru de lumini: Mădălina Mânzat

Cu: Sorin Leoveanu (Manole), Romina Merei (Mira), Ionuț Caras (Starețul Bogumil), Radu Lărgeanu (Găman), Mihai-Florian Nițu (Întâiul), Cosmin Stănilă (Al doilea), Radu Dogaru (Al treilea), Miriam Cuibus (Doamna, Amfitrion spectacol), Ioan Isaiu (Vodă), Anca Hanu, Sânziana Tarța (Solii lui Vodă), Ruslan Bârlea (Umbra lui Manole), Cristian Rigman (Protestarul, Arhanghelul), Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze (Femeile), Dragoș Bârlea, Tudor Corb, Teodor Pop-Curșeu, Alex Todea (Călugării copii)

Data difuzării online:  10 mai 2020