Iară? (Iară!) Într-o cârciumioară (elisabetană, italiană, arenă, neconvențională, zoom sau cum?) la șosea. (Muzica lui Ion Vasilescu de combinat neapărat cu vocea lui Jean Moscopol.) N.B.: „Aș vrea într-o seară să ne întâlnim, dar nu știu când (și cum: 3MFFP2K112? N25FFP2? KN95FFP2?) e mai bine să ieșim.”

De fapt, fraza integrală a lui Mihail Sebastian era (Vezi Amfiteatru nr. 38/20.05.20): „Omul e un animal cu instinctul spectacolului, iar dintre spectacole cel mai amețitor este al mulțimii.” Deloc întru satisfacție scopul pentru care Sebastian făcea notația prin 1935. Pe de altă parte, binele și răul par cam „doi brazi dintr-o tulpină” ori „doi ochi dintr-o lumină” (Esop o știa cel mai bine când gătea pentru Chefii la cuțite mâncare de limbă – bibliografie: Sorin Bontea, Cătălin Scărlătescu și Florin Dumitrescu, op.cit.). Cum tot așa ar sta lucrurile și cu actorul și spectatorul coexistenți în una și aceeași condiție umană. Spectacolul din sală ca oglindă a celui din spațiul de joc și viceversa („Nu Vițăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Șoptind amenințător printre dinți:) Dania tătână-tău!”). Fiindcă nu trebuie să vrei să fii actor/spectator. Ești și una, și alta. Ești conținut și de una, și de cealaltă. Mai departe, ține de simțul de electivitate, selectivitate și de cântărirea opțiunilor și curelelor fiecăruia (care, dacă e să te țină…).

În stânga intrării la Plaza (Bulevardul Timișoara colț cu Strada Brașov), un bătrân (poate nu din „Filantropica”) cântă la fluier de luni bune-ncoace aceleași note ca de început de doină, iar și iar, în buclă (un soi de do-re-mi-re-do-re-do). O jale reținută, o singurătate care nu mai are ce să își spună, statuia de pâclă sonoră a unei apocalipse precaute. Îl aud și din balcon, acoperit intermitent de rumoarea orașului: roțile tramvaielor, sirenele ambulanțelor, lătratul câinilor de la dispensarul veterinar de vizavi, toba de eșapament defectă a unui vecin, alte glasuri grăbind, cu bravadă ori teamă de soldat învârtindu-se prin  tranșee, către aceleași încăperi. O semantică anapoda, autoportret al planetei la scara 1/1.

Fluierul bătrânului din colț de la Plaza și teoria cavalului cu care (teoria) Carmen Tănase încheie pachetul seriei „Discutabil” gândită de Vlad Zamfirescu pe textul lui Alexandru Popa: „Românul e ca valul: trece, dar lasă urme. (…) Nu contează de unde a venit (cavalul și ce-o mai fi să fie/a mai fost, nu românul, deși… – n.m.) și unde s-a dus, contează ce-ai făcut cu ce-ai primit… sau cu ce te-a lovit.” Chiar dacă din lunca Siretului lucrurile s-ar putea vedea și altfel: „În văzduh, voios răsună clinchete de zurgălăi” și, neapărat, și campanella lisztiană a Lolei Astanova, clopoțelul clopoțind de la tribuna lui Trahanache ori de-a călare pe Notre-Dame, dedulcindu-se cu clopotele catedralei ca Gargantua, căci anybody can ring my bell, ca s-o parafrazez pe Anita Ward, umăr la umăr cu întrebarea (retorică? poate nu…): „Can anybody find me somebody to love?” În orice caz, însă, clopoțelul lui Pavlov ne întoarce la „instinctul spectacolului” atunci când, metonimic, se cheamă „gong”. Îl auzi și (cel puțin așa s-ar cădea să arate căderea din lume, prin sublimate antume) papilele degustative trec la salivat odată cu filarea luminii până la heblu. Într-un sens, al treilea gong și primul heblu sunt summumul spectacolului, un soi de „supă primordială” (de pisică a lui Schrödinger) pe al cărei smalț heraldic pâlpâie perpetuu întrebarea lui Hamlet.

Mai departe și, mai ales, acum și aici, primul lucru care-mi vine în gând este o poezioară a unui „corespondent” al lui Mark Twain, de pe vremea când acesta susținea un soi de poștă a redacției la o gazetă din nu știu care ungher al Americii, a cărei concluzie-refren (în traducerea lui Petru Comarnescu, dacă nu mă înșel) era: „Făcea tot ce putea”. Malițios, Anton Pann ar fi adăugat: „Dacă nema putirință, geaba chichirez gâlceava”, și nimic nu mă oprește să-mi imaginez că el ar fi putut fi bătrânul din colț, de la Plaza, care mi-a asigurat momentul patetic al textului, meditând sarcastic la meandrele contextului care, de atâta zapping, ajunge un fel de ciupercărie halucinogenă. Dar și de grădină a vrăjitoarei, din care verdele crud al rapunzelului te face să-ți lase gura apă cu gândul la ce-oi mai naște ori la piatra seacă pe care poate nu va cădea de-a surda sămânța.

Și-atunci zapezi în căutarea panaceului sau, măcar, a unei soluții-punte spre vremi care să semene cât de cât cu ce te-ai învățat. Deși dezvățul are și învăț, ca să zic așa. Iar de învățul ăsta din urmă dai în fel și chip în cosmosul virtual. Strategiile diferă, atât cât se poate (nu cine știe ce, până una-alta), esențial rămânând farmecul. Farmecul peisajului de la fereastra mecanicului de tren, a telecabinei din Alpi (ar fi mocănițe și mai pe-aproape, întrebați-i pe Monica Andronescu ori pe Ionuț Paul Ștefan) sau din pânzele lui Isaac Levitan, al chitarei lui Dan Patlanski sau al viorii Janinei Jansen, al celor „50 Nuances des Grecs” ale lui Jul și Charles Pépin sau al „Neurotically Yours” al lui Jonathan Ian Mathers… Sau farmecul actorului, aproape în pofida cadrelor scenaristice, inevitabil greu încă separabile de imitarea frustă a proximității.

Încercările nu lipsesc, încă din prima jumătate a lui martie. Copilăria, fie și a unui gen (cu tehnica lui zoom-zăitoare cu tot) e de salutat, cu toată burzuluiala „maturității” care constată, generație după generație, că nu după chipul și asemănarea ei o ia lumea (razna?). Și din nou, o „nouă sensibilitate” surprinsă pe apucate, din propunerile tematice ale internetului, în pachete de proiect. O variantă ar fi „emisiunile” de relație directă cu publicul, cu apelul, episod de episod, la invitat/invitați speciali, fie improvizând, ca Marius Manole și Ilona Brezoianu în „Welcom as in aor hom” (peste 30 de episoade pornite prin 24 aprilie), ori Mihai Bobonete și Constantin Diță în „Miejii nopții” (21 de episoade pornite prin 18 martie), fie pe o tramă fixă, ca în „România se spală pe mâini”, construită pe un scenariu propriu de Theo Herghelegiu (deocamdată primele două episoade, începând din 6 mai). Sigur, modelul trimite inevitabil la Gary Cole din „Midnight Caller”, de la sfârșitul anilor 1980, dar și mai încoace, în timp și spațiu, de pildă la „Sex, Drugs & Rock & Roll” în variantele Florin Piesic Jr. sau Harshányi Attila, ori „Talk Radio” („Radio” pe scena Naționalului craiovean), excelent exercițiu orchestrat de Bobi Pricop cu Sorin Leoveanu & friends. Sub semnul distopiei, pandemia e trimisă vesel-artificial până prin anul 2033 de Theo Herghelegiu, sau mai nevrotic-patetic de Dan Chișu într-o hecatombă de peste doar vreo jumătate de an, în „9 povești de dragoste și de ură în izolare”. Poate fi vorba despre tentativa de a face un film, ca la Dan Chișu, ori pur și simplu de actori care, într-o construcție tipologică, își trec spleenul de pandemie în grup (în sens FB), ca în cazul „Discutabilului” lui Vlad Zamfirescu (8 episoade, începând din 27 martie). În fine, „2020 VID și CO-VID”, regizat de Irina Popescu-Boieru pe scenariu propriu, cu actori ai Teatrului Național din Iași, e o poveste clasică, sentimentală, de patru episoade, inițiată foarte bine în 14 mai și încheiată acum vreo câteva zile cam prea-n vecinătatea telenovelei.

Dar, să nu uit, despre farmec era vorba în aceste întâlniri, despre farmecul actorului-panaceu (măcar în intenție: bizar, de multe ori ce-i scapă acestuia, adaugă spectatorul, pe cale de consecință a propriilor așteptări, într-o continuă promenadă bielă-manivelă a energiilor). Iar farmecul este fie cel al reacției imediate (riscant, dar șarmant), fie al construcției de rol. Astfel, din cea de-a doua perspectivă, de pildă, ieșenii ajung, prin Diana Chirilă, la un soi de Candide branché (trendy pentru anglofoni), într-un tipar spart tandru de Mihaela Arsenescu-Werner, spart burzuluit de Emil Coșeru, sau dezinvolt-vitalist de Dumitru Georgescu și Mălina Lazăr. În proiectul lui Theo Herghelegiu, probabil cel mai aproape de statutul de rezoneur se găsește Eduard Jighirgiu căruia-i răspunde, dintr-un ploieștean Woodstock domiciliar, hipiotul personaj înotând în depresii relative al lui Karl Baker, anturați de moderatoare hertziene când BDSM (Dana Vulc), când de o candoare copilăros-imperturbabilă (Ioana Marcoiu), când de o insidioasă și totalitară feminitate (Adriana Drăguț). Când invitații sunt la superlativ, turnura e pe măsură, fie că e vorba despre Radu Afrim, în compania lui Marius Manole și a Ilonei Brezoianu, fie de Victor Rebengiuc, în contextul „României (care) se spală pe mâini”. Pe acesta din urmă e, cred, obligatoriu să-l cităm (n-ar fi prima dată): „Natura îți dă forța de-ați câștiga identitatea.” Gaudeamus, igitur.