La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Creativitatea şi izolarea se pare că s-au stimulat reciproc la vremuri de răstrişte. Mai de voie, mai de nevoie, artiştii s-au exprimat, cum altfel decât artistic, în mediul online ca ultimă redută a libertăţii, cum altfel decât de expresie artistică. De la poezii şi basme citite la ceas de seară ca obligo dat de instituţia de spectacole de la care se primeşte salariul şi până la inițiative ceva mai inspirate, mai lucrate şi mai de calitate, trecând prin sfânta auto-promovare care, între noi toţi fie vorba, a funcţionat mai bine decât oricând şi chiar cu ceva beneficii pentru cei mai norocoşi, toţi ne-am întrecut în creativităţi şi artisticăreli. Originali nu am fost niciunii. Tot în faţa laptopului, tot pe Zoom, tot filmaţi în mod selfie cu telefonul, tot aceleaşi glume de inspiraţie Covid-19. Sulurile de hârtie igienică erau altele, cu 1,2,3 sau 4 straturi în funcţie de câţi bănuţi aveam prin conturi când a lovid duşmanu’ de clasă. Dar de creat, am creat şi ne-am şi fălit cu asta. Ne-am pus în băţ live-urile şi cânticelele şi poeziile şi instastory-urile şi mai deunăzi cu ele pe post de standard ne-am cerut drepturile. Total ineficient, dar falnic.

Dintre multele tentative de artă în a căror structură calitatea era ceva opțional şi aleator, filmul încropit de Dan Chişu într-un efort creativ colectiv al celor cooptaţi în proiect este unul dintre puţinele produse artistice asumate, coerente şi ceva mai sincere decât ipocrizia generalizată. Într-un scenariu în mod evident nu foarte lucrat, care mizează tocmai pe acest feeling lejer de experiment făcut din curiozitate şi plictiseală, 9 poveşti filmate amator şi montate profesionist se încheagă într-un film despre un regizor care încearcă să facă un film în plină stare de urgenţă. Dan Chişu e personajul principal în propriul film şi povestea lui, cel care încearcă să convingă şi să le explice actorilor ce şi cum să facă, e firul roşu autoironic ce leagă cele 9 pastile de pseudo ciné-verité ad-hoc.

Cu evidente diferenţe de posibilităţi tehnice şi artistice, actorii se iau foarte în serios şi, fiecare după cât i-au dus performanţele gadgeturilor şi talentul propriu, au reuşit să spună într-adevăr poveşti, să emoţioneze şi să îşi practice meseria cu maximum de efect la care se putea spera în condiţiile date. Cel mai mare atu al acestui film este calitatea interpretării. Ştacheta nu pică în derizoriu. Poate şi pentru că realismul de apartament a devenit specialitatea filmului românesc, iar şcoala de teatru îşi antrenează actorii să fie cât mai naturali, mai „ei în situaţie”, mai fireşti şi mai civili. În situaţia de faţă, minimalismul şi relaxarea au funcţionat perfect. În mod cert, însă, cele mai izbutite propuneri au fost cele care au făcut saltul de la micul adevăr, la un pic de asumare şi prelucrare. Astfel, Andrei Huţuleac, autoironic şi inteligent, interpretând un câine care îşi spune păsul, chiar dacă a avut cel mai scurt monolog a trecut pragul facilului şi e uşor de anticipat de ce va fi preferatul publicului. La celălalt capăt al emoţiei stă Emanuel Pârvu care păstrează un echilibru foarte fin al gândului coerent şi măsura expresiei într-un gros-plan deloc confortabil.

„9 poveşti de dragoste şi ură în izolare” este un titlu prea lung şi prea descriptiv pentru a fi isteţ şi prea scurt şi prea puţin alambicat pentru a fi funny. Aceasta e şi prima impresie. Amestecul de reality cu ficţiune e prea pestriţ în primele minute şi chiar derutant. Apoi, odată ce ţi se dă voie să intri în convenţia mozaicată a filmului prinzi şirul din mers şi te adaptezi la ritmul fiecărei scene. Umorul bazat pe inside jokes care are mai multă savoare cu cât cunoşti mai bine relaţiile personale dintre cei din viaţa reală s-ar putea să nu fie suficient pentru un spectator care nu ştie nici cine cu cine e prieten, nici cine cu cine formează un cuplu, nici cine cu cine a mai colaborat, nici cine ce roluri a mai jucat. Acest sentiment de „între noi bandiţii” e pe muchie de cuţit între haios şi deranjant. Pare o joacă menită să îi bucure doar pe cei care au luat parte la ea, luând prea puţin în calcul şi plăcerea privitorilor ulteriori. La final rămâne cumva o virgulă care marchează o neîmplinire a subtilităţilor scăpate printre degete. Parcă ai fi vrut să te amuzi şi tu de ceva ce părea a fi o glumă, dar la care ţi s-a interzis accesul.

Fără a fi o reuşită incontestabilă a filmelor experimentale, jucăria de carantină are suficient umor cât să fie comercial şi e suficient de serios încât să fie şi un pic „de artă”. Ritmul montajului e cel care aduce la un numitor comun toate cadrele mai stângace sau mai reuşite şi dă acel vibe „profi” net superior încercărilor nenunărate de Zoom-uri pe post de artă. Se înţelege, chiar, şi ce spune fiecare actor – o performanţă cu atât mai notabilă cu cât nu a existat niciun boom în niciun cadru, aşa cum eram obişnuiţi în multe dintre producţiile autohtone.

„9 poveşti de dragoste şi ură în izolare” nu e nici pe departe o mare izbândă cinematografică. Nici nu şi-a propus să fie asta. Pune, însă, în discuţie calitatea şi pune accentul pe interpretarea unor actori care îşi asumă profesionist un rol. Oricât de rudimentare şi încropite ar fi mijloacele tehnologice implicate într-o creaţie artistică, dacă actoria per ansamblu e de calitate peste un nivel mediu spre superior, atunci nu mai interesează pe mulţi nici 4k-ul, nici surround-ul. Actorul şi povestea sunt cele două constante ale reuşitei artistice. Iar această jucărie de carantină face un serviciu mult mai consistent cauzei actorilor care cer respect şi demnitate decât multele semnale de alarmă alarmiste. Actorii buni sunt buni şi în faţa camerei de la laptop şi când tremură cadrul şi când nu au sharf. Sunt buni şi ai toate motivele să îi respecţi pentru că îşi fac meseria cu demnitate.