„il provoc pe Doru Mares sa dezvolte aci, sub forma de comment, explicatia pe kr mi-a oferit-o oral, si anume – ca el crede in nasterea unui nou gen de teatru; zoomtheater, cu proiectii SF dintre cele mai delicioase, dar si abracadabrante, desigur, asa cum sade bine sefeului…”

Theo Herghelegiu, FB – conform cu originalul

Prea i-am confundat mereu pe Manet cu Monet, pe Pucă cu Pâcă, pe Niță Ghițescu cu Ghiță Nițescu, pe King Lear cu King Crimson, pe Mina Cryle cu Meena Paroșeni și mesajul cu masajul (well, well, the medium is the message, mulțumesc Georgiana Ene) ca să-mi mai fie limpede ceva (hai c-a zis-o oricum Socrate prima di tutti!). Mai degrabă, aș spune, mă simt ca-n teatrul ăsta-n teatru din tabloul lui Ignacio Zuloaga y Zabaleta („Când se crapă de ziuă”, traducere liberă – pictat, cred eu, pe la 1900, când Spania mai avea și până la disperarea civilă de a se hăcui unii pe alții, încă mai puțin până la gripa aia care i-a făcut vecini contemporaneității în care ne scăldăm cei de-acum), când cei care se-ndreaptă spre casă, în fine, spre un adăpost (și nu vin în niciun caz de la stabilimentul din spate), cu ochii care mai cusuți, care o idee mai mijiți, până când unul se poticnește ațipind peste rama „clipei ca imagine” (citind volumul lui Octavian Saiu vă veți prinde unde bate vorba), totuși cu un zâmbet șui-pișicher schițat sub borul (margine și el) melonului și așa, evadat în pofida așteptărilor simțului comun peste marginea tabloului nu mai nemărginit decât „ochelarii nemărginiți” din „Neguțătorul de ochelari” (miniatura dramaturgică al lui Arghezi), rămâne sub privirile relativ detașate ale unui degustător de culori pale și de forme care, subit, își ies din statut, dând peste cap tot ce-am fi știut și-am fi așteptat și despre actorii zorilor din „tabloul” de fond, și despre spectatorul-vizitator din tabloul ca atare și despre privitorul din galeria reală ori virtuală, care e tentat s-o ia drept glumă inteligentă. Și dacă nu e glumă? Dacă marginea poate fi trasă pe sfoară? Dacă forma poate fi dusă cu vorba? Dacă în ultima clipă (nu doar ca imagine și nu prin cine știe ce deus ex machina) o revelație fulgurantă, o Stargate, o năbădaie sau pur și simplu adaosul distrat al unui alt element în rețetă scoate personajul, fie și doar cu mâna dreaptă, cu bărbia și cu vârful nasului, trecându-l din pânza lui în pânza celuilalt și, în felul acesta, schimbând radical propria pânză, statusul vizualizatorului și, până la urmă, felul nostru de a ne uita (de la a privi, de la a uita…)?

De când i-a intrat obuzul ăla cu vârf ascuțit, pentru transport călători, într-un ochi Lunii lui Jules Verne și Georges Méliès, până la primul pas (mic pentru om, dar mare pentru neighborhood) al lui Neil Armstrong ori, ceva câtimi de parsec mai spre Marte, al lui Elon Musck, formele & vorbele noi își tot fâlfâie potențialul prin preajmă. La început, o făceau dintotdeauna în primăverile junglei lui Mowgli și doar el rămânea cu ochii mari, în rest, Baloo, Bagheera, șarpele Ka, ba chiar și hardughia dințoasă de Shere Khan ori depresivul moș Akela își vedeau de treabă (imagine explicativă cenzurată de 1 iunie). Numai Mowgli (fiindcă nu atinsese vârsta legală?) nu pricepea de ce e lăsat să bată singur mingea de stânca sfatului. Uneori, câte un eveniment (nedorit, neașteptat, neprognozat) ia el sharful pentru Mowgli. Până una-alta, cam asta e senzația pe care o lasă strecurarea privirii pe ușa abia crăpată a zoom-teatrului. Firește, aș prefera să prind epoca holodeckului și să particip la un spectacol în care, să zicem, pe scândura de la Casandra, proaspătul absolvent Marcel Iureș are în spectacolul de absolvență invitat special pe însuși Edmund Kean, lăsându-l mască (minim trei pliuri) pe Sartre cu existențialism cu tot.

Deocamdată, și e foarte bine și așa, aproximarea de forme frecventate până acum oricum numai teatral nu, e un câștig din care inevitabil se prefigurează vorbe/forme noi în jungla-n care ne petrecem traiul, cum ar fi zis Villon (so, back to holodeck!). Pe de altă parte, un proces de teatralizare va fi necesar și aici. După decenii de individuație a genului (Miruna Runcan explică limpede fenomenul în „Teatralizarea și reteatralizarea…”), observ cam de la schimbarea de mileniu încoace o dramacomică (nu scriu „cumică”, ceva anglofoni mi-ar reproșa că e 1 iunie, că Mowgli nu e recomandabil să afle și legea care-ar permite abia ce-a fost respinsă, deși Boccaccio, în prefața la „Decameronul”, vine cu povestea unui cuplu de ciobani, tată și fiu, care coboară pentru întâia oară în oraș, fiul vede peste tot fete, își întreabă tatăl ce sunt acelea, află că este vorba despre gâște și-i cere ălui bătrân să cumpere și ei un cârd și să-l ia la stână…) întoarcere la text (lipsă de bani? de imaginație scenică? preaplin de activism?). Scriitorul din mine ar trebui să se bucure, dar, se vede, nu împărtășim aceleași convingeri. Anotimpul ar risca să rămână doar al vorbelor și formele ale vetustului. În context, orice forțare a ramei tabloului e o șansă, chiar dacă personajul-actant habar n-ar avea ce face.

Mă gândeam la toate astea văzând cum Marius Manole și Ilona Brezoianu își duc mai departe al lor „Welcom as in aor hom” sau cum Radu Ghilaș propune în cadrul Scenei 5 a Naționalului ieșean un text al lui Carmen Dominte, „Sindromul Quijote”. Cumpăna aparent în stare de echilibru perfect a familiei (medicul „scrofulos la datoria” și din spital, și din societate, al lui Adi Carauleanu, fashionista detașată de vremuri și de patimi, de un dinamism relaxat și aproape amuzat, a Doinei Deleanu, fiul licean cu dublă existență minuțios departajată în două serii distincte, al lui Dumitru Georgescu) nu e decât o ficțiune care forțează deliberat normalitatea existenței, dând cu ea de peretele aspru al realității. Nu sunt însă foarte convins că denumirea respectivului sindrom e cea mai fericită, deși e evident că a obliga lumea (fie ea și sub forma urmașului) să se potrivească, strângând-o-n chingi, cu propriile fantasme ori modele asigură drumul spre catastrofă. Atâta doar că Don Quijote nu obliga realitatea să se potrivească fantasmelor sale, ci pe sine însuși. Caz în care, mai degrabă personajul lui Dumitru Georgescu ar corespunde quijotic, făcând-o machiavelic, dacă vreți, prin orice mijloace. Pentru el, însă, stratagema pare a duce la revelație, chiar generând o perpetuă tragedie a existenței.

Cât despre „anotimpul vorbelor noi”, Don Quijote ar fi un soi de Ormus Cama, personajul lui Salman Rushdie, care, în urma unui accident, vede cu unul dintre ochi o realitate paralelă sau, poate, tot această realitate, dar în forme altcum, bizare și născocitoare. Din care motiv, ochiul cu pricina este ținut acoperit și „lăsat liber” doar în cea mai deplină intimitate. Dar tot ce el determină imaginativ, inventiv, în spațiul securizat al apartamentului, este mai apoi lăsat liber în realitatea ochiului „sănătos”. Pentru ca aici să eclozeze „vorbe noi”. Care, firește, nu doar cuvinte sunt și care vor fi ale noilor ființe/generații. Deși, cele de dinainte, dacă s-ar privi mai atent în oglindă, cu ambii ochi ai lui Ormus Cama lăsați descoperiți, ar avea probabil aceeași revelație timid schițată și numai în deplină singurătate a personajului lui Adi Carauleanu.