E adesea citat versul lui Carl Sandburg ce spune că toţi actorii vor să joace Hamlet. Iar Carl  Sandburg are dreptate tot la fel cum au dreptate și cei ce spun că mai toţi regizorii îşi doresc să monteze piesa omonimă.

Cei din generaţia mea, care au prins sfârşitul anilor ’70, atunci când la Televiziunea Română se difuza „integrala Shakespeare” realizată de BBC, îşi mai amintesc probabil că nu toate spectacolele aveau aceeaşi valoare. Ceea ce le dădea numitorul comun era scopul ce consta în reconstituirea operei marelui Will, şi mai puţin în reinterpretarea ei.

Sincer să fiu, nu îmi amintesc în ruptul capului cum a fost montarea cu Hamlet. Dar am văzut de atunci alte câteva spectacole cu celebra piesă realizate pe scena de scândură, multe dintre ele regizate de nume mari, fiecare fixându-şi printre scopurile principale exact reinterpretarea  capodoperei. Fie că e vorba despre celebrul „Hamlet” din 1985, de la Teatrul Bulandra, în scenografia regretatului Dan Jitianu, cu Ion Caramitru în rolul principal, fie despre primul „Hamlet” al lui Tompa Gábor înfăptuit în 1986 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj despre care s-a scris şi s-a vorbit nedrept de puţin, motivele ţinând de rigorile cenzurii comuniste, fie despre cel de-al doilea „Hamlet” al lui Tompa, realizat la Teatrul Naţional din Craiova, spectacol ce l-a avut ca protagonist pe regretatul Adrian Pintea ori de „Hamlet”  de la „Bulandra” al lui Liviu Ciulei, cu Marcel Iureş ca protagonist, ori despre testamentarul „Hamlet” al lui Vlad Mugur de la Teatrul Naţional din Cluj, cu Sorin Leoveanu în rolul tânărului prinţ al Danemarcei, fie de toate celelalte spectacole ce au urmat după cele amintite mai sus, elementul ce le apropie este existenţa atitudinii regizorale concretizată în meritul de a fi citit piesa în funcţie de o grilă de lectură absolut personală şi profund creatoare.

Toate aceste lecturi regizorale erau fundamentate nu pe dorinţa de a povesti ori de a repovesti piesa (deşi grija pentru coerenţa poveştii era indiscutabilă), ci pe voinţa de a produce şi institui sensuri. Faţă în faţă cu textul shakespearian Tocilescu, Tompa, Ciulei, Vlad Mugur şi, înaintea lor, Dinu Cernescu în spectacolul de la Sala Studio a Teatrului „Nottara”, îndeplineau rolul unui cititor care, aşa după cum afirma undeva Jean Starobinski, „face ca opera să treacă de tărâmul îndepărtat din care îşi trage obârşia pe cel care ia naştere, discursul interpretativ”. Aşa după cum mărturisesc Oana Stoica şi Radu-Alexandru Nica, semnatarii adaptării după care s-a realizat spectacolul „Hamlet” de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, în caietul-program al celei de-a cincisprezecea ediţii a FITS, ocazie cu care eu am văzut montarea într-o sală de spectacole, dorinţa lor a fost de a lua o distanţă apreciabilă faţă de ceea ce ei numesc „standardizarea cutumizată a interpretării hamletiene, dar şi faţă de spectacologia declamativă românească”.

Depărtarea faţă de „standardizarea cutumizată” e concretizată în spectacolul regizat de Radu-Alexandru Nica (probabil cel mai tânăr director de scenă român ce s-a apropiat de marele text shakespearian în vremea din urmă) prin introducerea unor citate filmice din „Hamlet” din 1948, cu Laurence Olivier, mai curând un spectacol de teatru filmat decât un film în adevăratul sens al cuvântului. Depărtarea de retorismul ori declamativismul din unele spectacole româneşti mai vechi (oricum, altele decât cele menţionate în partea de început a acestei cronici) s-a realizat prin tehnici ceva mai sofisticate, prin rostirea unor fragmente considerate cheie în faţa unui microfon, cu menţiunea că respectiva rostire se face pe un ton neutru, adesea vecin cu cel specific luatului în răspăr. Jocul acesta cu tradiţia mai e marcat în montarea sibiană prin folosirea unei traduceri „combinate”, în intimitatea căreia se regăsesc o variantă clasică, cea datorată lui Ion Vinea (alte versiuni precum cele semnate de Vladimir Streinu sau Dragoş Protopopescu putând şi  ele să-şi revendice dreptul de a fi convocate), şi o alta, semnată de (pe atunci) tânărul anglist clujean Rareş Moldovan, azi ditamai decanul Facultății de Litere de la UBB. Nu doar tinereţea distribuţiei (cu o singură excepţie, toţi interpreţii aveau în 2008 undeva în jurul a treizeci de ani, iar actorii distribuiţi în rolurile Hamlet şi Horaţio chiar mai puţin), ci şi modalitatea de abordare scenică, adică interpretarea sau  ceea ce semnatarii adaptării numesc „discurs interpretativ”  sunt de natură să îndreptăţească afirmaţia că pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” se joacă un Hamlet al secolului XXI. Au mai reuşit semnatarii adaptării să înfăptuiască ceea ce ei numesc „un montaj aproape cinematografic al textului”.

După cum bine se ştie, montajul presupune o operaţiune de selecţie. Neaspirând să facă ceea ce s-ar chema un spectacol „monumental”, unul care să dureze cinci-şase ore, aşa cum ar cere-o reprezentarea integrală a piesei (în varianta „Tocilescu” care avea, la momentul premierei, cam cinci ore s-au amputat, totuşi, o seamă de fragmente de text), Radu- Alexandru Nica pune la cale un inteligent joc cu partitura. Personajele din „Hamlet”-ul sibian par a fi fiinţe contemporane nouă, trăitoare în secolul XXI, ce revin la textul clasic adoptând atitudini diferite, care se modifică sensibil pe parcursul spectacolului. Atitudini ce sunt în egală măsură de distanţare, de ironizare, uneori chiar de parodiere a unor pasaje celebre, adesea citate în chip independent. Celebrei „vorbe, vorbe, vorbe” îi este opus un şăgalnic-ameninţător şi repetat „Hamlet, Hamlet, Hamlet!”. O seamă de secvenţe sunt jucate în adevăratul sens al cuvântului, altele sunt rezumate, o a treia categorie sunt sugerate prin crochiuri, în vreme ce o a patra sunt pur şi simplu eludate. Ca şi unele personaje.

Regizorul porneşte de la premisa că „Hamlet” e un text arhicunoscut, că fiecare salt e refăcut în mintea spectatorului, aflându-şi în acesta un autentic partener de joc. În momentul „critic” în care spectatorii îşi ocupă locurile în sală, pe o pânză albă înzestrată cu funcţie deopotrivă de ecran, dar şi de tavan, şi – de ce nu? – de lespede de mormânt, sunt proiectate figurile celor doi gropari (Pali Vecsei şi Codruţa Vasiu), asta în vreme ce personajele din palatul regelui intrat în posesia uzurpatorului Claudius se mişcă pradă febricităţii. Cum intenţia regizorului, a actorilor şi a scenografului Dragoş Buhagiar nu e, aşa după cum spuneam, nicidecum aceea de a aduce pe scenă un spectacol de restituire a textului, adică un fel de „mort frumos cu ochii vii”, ci, din contră, de a ne reaminti prin reinterpretare o capodoperă a teatrului universal, interpreţii vin la microfon, rostesc fără emfază, aproape chiar fără implicare, replici celebre contând pe memoria spectatorului. Alteori, tocmai detaşarea e dată peste cap, iar ceea ce părea o luare în răspăr, poate uşor prea îndrăzneaţă, se metamorfozează surprinzător, pe neaşteptate, „arpegiile” fiind înlocuite cu o „melodie” coerentă, dramatică, tragică, indiciu limpede că jocul, dacă joc a fost, s-a terminat. Momentul zero din care cheia stilistică a spectacolului se modifică irevocabil coincide cu revenirea din Franţa a lui Laertes (Adrian Neacşu). Zidurile palatului (excelent sugerat de scenografia lui Dragoş Buhagiar) se prăbuşesc, tot la fel cum vor fi secerate, rând pe rând, mai toate personajele piesei. Cei ce se jucau într-un chip aproape pirandellian cu ori de-a personajele lui Shakespeare dobândesc acum dramatismul şi tragismul ce fac parte din marca de înregistrare a acestora. Aşa e cazul Gertrudei, foarte bine interpretată de Mariana Presecan, la fel stau lucrurile cu Ofelia (jucată cu talent de Ofelia Popii) care îşi leapădă instantaneu excentricitatea stimulată de un greu disimulat consum de droguri. Ciprian Scurtea, care până în acel moment juca mai degrabă un personaj manipulat deopotrivă de Horaţio (cu aplicaţie jucat de un alt tânăr actor, aflat la primii paşi în profesie, pe numele său Vlad Robaş), dar şi de Polonius (interpretat în cheie mai curând clasică de Adrian Matioc) devine nu tânărul şi melancolicul tânăr prinţ al Danemarcei, ci o fiinţă energică, dinamică, animată de dorinţa de a repune în drepturi ordinea monarhică şi cerinţele firii la care a atentat poate mai puţin Gertruda, cât mai cu seamă Claudius (Cătălin Pătru). Cum Gertrude nu este „o fostă frumoasă” ori o „frumuseţe de altădată”, nu cred că regia a mizat pe diferenţa de vârstă reală dintre cei doi interpreţi ai cuplului criminal. Dar, aşa după cum Electra o pedepseşte pe Clitemnestra fără a uita însă nicio clipă că aceasta îi e mamă şi o înmormântează cum se cuvine, rezervându-i un alt tratament decât cel la care va fi supus Egist, tot la fel şi pentru Hamlet, regele Claudius îi va fi duşmanul ireductibil. Fireşte că şi Radu-Alexandru Nica e în trend şi se slujeşte în spectacolul său de tehnicile video, „un Mefisto al regiei actuale”, cum le califica George Banu în  cartea „Dincolo de rol sau Actorul nesupus” (Editura Nemira, Bucureşti, 2008).

Aşa se face că, răspunzând aspiraţiei teatrului de a evada din „cuşca scenei”, dar şi de a călători şi de a uita de sine „în zbateri necunoscute” de a „retrăi o tinereţe – sau măcar iluzia ei – pe care o socotea pe veci pierdută”, Radu-Alexandru Nica izbuteşte performanţa de a-l „distribui” în rolul bătrânului rege Hamlet pe regretatul şi neuitatul Virgil Flonda, provocând un şoc emoţional celor ce am avut ocazia de a-l cunoaşte, ba chiar de a lucra alături de el în spectacolele-lectură pe care le însufleţea cu bucuria şi energia sa, dându-le astfel o pondere aparte în ansamblul manifestărilor Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu.

Dar Radu-Alexandru Nica ne mai pregăteşte o surpriză ce constă tocmai în refuzul utilizării tehnicilor video în scena-cheie a actorilor şi a reprezentaţiei cu „Moartea lui Gonzago”. Scena aceasta atât de comentată nu e jucată de alţi interpreţi, nu e, aşa după cum spuneam,  „sugerată” prin film, după cum ne-am fi putut aştepta, ci, din contră, e jucată chiar de cei aflaţi în palatul ce odinioară a aparţinut bătrânului rege Hamlet, psihodrama la care s-a făcut adesea referire dobândind în acest fel un plus de percutanţă. Rezolvare remarcabilă, indiscutabil unul dintre punctele forte ale spectacolului de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. Un spectacol care, fără a fi perfect, (deşi durează doar cu puţin peste două ore are, totuşi, lungimi supărătoare, mai cu seamă în scena duelului), e unul de care cred că s-a ţinut seama atunci când s-a făcut bilanţul stagiunii 2007- 2008. Dincolo de nominalizări și premii.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu

„Hamlet” după W. Shakespeare

 Traducerea: Ion Vinea şi Rareş Moldovan

 Adaptarea: Oana Stoica şi Radu-Alexandru Nica

 Regia: Radu-Alexandru Nica

 Scenografia: Dragoș Buhagiar

 Coregrafia: Florin Fieroiu

Video: Daniel Gontz

Muzica originală: Vlaicu Golcea

Light-design: Dragoș Buhagiar și Radu-Alexandru Nica

Cu: Ofelia Popii, Mariana Presecan, Codruţa Vasiu, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Pătru, Vlad Robaș, Ciprian Scurtea, Pali Vecsei

Data difuzării online: 17 mai 2020