Nu trecuse prea multă vreme de când, la Gala UNITER aferentă anului 2013, am aflat care este „piesa anului”. Iar cum organizatorul are bunul obicei de o edita în volum, am comentat-o cu promptitudine.

I-am apreciat modernitatea, o așezam într-o serie stilistică asemănătoare scrierilor lui Neil LaBute, Conon McPharson sau Ivan Vîrîpaev, îi lăudam teatralitatea, calitatea, autenticitatea, inteligența replicii. Capacitatea de a surprinde cititorul, respectiv ipoteticul și atât de doritul spectator prin umor, ironie și inspirate răsuciri nu numai de condei, ci și de situație. Îmi exprimam speranța că nu va dura mult până când o vom vedea pe scenă și nădejdea că „În trafic” își va găsi regizorul potrivit.

Acesta a apărut în chiar persoana autoarei textului. Alina Nelega. Îndeobște, cel mai adesea cu temei, câteodată și dintr-o prejudecată ce, la urma urmei, își află originea în chiar temeiul invocat mai devreme și antecedentele aferente, criticii de teatru, cu atât mai mult criticii de teatru de modă veche așa cum sunt eu, nu se arată din cale afară de entuziaști la auzul veștii că autorul x a decis să își monteze singur piesa y.

Argumente în favoarea reticenței sunt destule, cel mai îndemână fiind acela că autorului de literatură dramatică nu îi este tocmai simplu să se obiectiveze atunci când e vorba de propriul text. E milos, excesiv, dar și explicabil de milos cu propriile replici, cu propriile cuvinte, devine complet refractar la orice amputare de text, nici nu vrea să audă de zicerea „ce se taie nu se fluieră”. Optează pentru o montare „literară” a propriului text pe care îl muzeifică înainte de vreme.

Nu știu, nu cred ca Alina Nelega să fi tăiat vreo replică din ceea ce a scris. Dar – fapt lăudabil – nu a acționat ca sclava propriului text. Pe care nu l-a muzeificat, nu l-a tratat static, ci l-a reorganizat într-un autentic discurs scenic, durat cu viziune de regizor. M-am mai convins o dată de asta, revăzând onlinespectacolul.

„În trafic” e, prin scriitură, o succesiune de șapte monologuri. Ni se adresează pe rând șase femei și un câine. O fac având drept pretext un „eveniment rutier” căruia i-au fost martori. Eveniment ce ajunge să fie calificat din comoditatea, din indiferența, din lenea „organelor” drept „un fapt de viață, un simplu fapt de viață”. Când el nu este deloc așa. Ci o execuție în stil mafiot a unei persoane devenită incomodă. Însăși „șefa de protocol”, executanta crimei, apare în piesă. Interesant e că nu faptul, nu crima, nu accidentul interesează. Că el se limitează la condiția de simplu pretext pentru o succesiune de „discursuri” în care cele șapte „voci” își întocmesc propriile dosare de existență. Vorbind despre ele, uită de victimă.

În calitate de regizoare, Alina Nelega nu a conceput spectacolul montat la Sala Mică a Teatrului Național din Târgu Mureș ca unul pentru șapte actrițe. Ci ca unul gândit pentru una singură care are astfel șansa de a ne arăta cât îi e de diversificată paleta stilistică, cât de originală prin raportare la sine însăși poate să fie, cât de ușor sau de greu evită primejdia căderii în autocitare. Elena Purea merită cu asupra de măsură încrederea ce i-a fost acordată. E mereu alta în fiecare dintre cele șapte personaje pe care trebuie să le joace. Personaje de vârste diferite (femeile în cauză  au de la 25 la 55 de ani, câinele are 9), de condiții sociale diverse, cu experiențe de viață felurite. Sunt femei puternice sau femei slabe. Simple, sofisticate ori cu glazură de sofisticăreală. Tandre ori dure.

Important e că nici Elena Purea, nici Alina Nelega nu concep montarea pe modelul, pe calapodul recitalului. Ci vor să ne ofere un spectacol de teatru autentic, de relație nu doar cu publicul, ci și cu partenerii. Cine sunt aceștia? Sau, mai exact, erau. Fiindcă, din păcate, unii dintre ei au luat deja drumul străinătății, alții și-au găsit rosturi în alte teatre. Cinci tineri, foarte tineri actori de la Național care se exprimă mai puțin prin vorbe, cât mai curând prin dans. Cele șapte monologuri sunt delimitate prin numere coregrafice concepute de Claudiu Știan și executate de el împreună cu Andrei Chiran, Claudiu Banciu (foarte bun), Simon Kálmán Attila și Mihai Bloj. Nu, nu e vorba de numere coregrafice independente, ci gândite în complementaritatea discursului verbal pe care îl continuă, prefațează, completează.

Un decor cvasi-minimal imaginat de Tiberiu Toitan și Oana Micu, un inspirat ambient sonor datorat lui Cătălin Roșață, grafitti-ul semnat de Illyés Hunor desăvârșesc fericit ansamblul montării. O montare ce lansează în chip fericit un text și confirmă existența unei mari actrițe: Elena Purea.

Teatrul Național din Târgu Mureș – Compania „Liviu Rebreanu”

„În trafic”, un spectacol de Alina Nelega

Decor și costume: Tiberiu Toitan și Oana Micu

Coregrafia: Claudiu Știan

Ambient sonor: Cătălin Roșață

Grafitti: Illyés Gyula

Cu: Elena Purea, Andrei Chiran, Claudiu Banciu, Claudiu Știan, Simon Kálmán Attila, Mihai Bloj

Data difuzării online: 8 mai 2020