Şi lumea se tot redefineşte din ce în ce mai alert, mai haotic, mai ameninţător. Şi noi odată cu ea. Progresia geometrică pe care o descrie realitatea noastră care ne tot ia pe nepregătite începe să semene a pattern şi nu a întâmplare izolată pe care trebuie să o depăşim. Aproape că ne trezim în fiecare zi cu soneria gata-gata să declanşeze o nouă alarmă care anunţă că undeva prin lume ceva ne pune în pericol existenţa. Nu la regulile de moment care ne păzesc de rele ne e greu să ne adaptăm, ci la gândul că ceea ce părea doar o sincopă, o paranteză de la normalitate va lua locul realităţii înseşi. Nu cele câteva luni ne-au sădit temeri în minţile tot mai inflamate de presupuneri şi teorii şi strategii şi gânduri panicarde, ci premisele unui întreg viitor îmbibat cu astfel de episoade care, puse cap la cap, descriu un scenariu de serial-maraton horror.

În lumea aceasta care fierbe şi arde la propriu, în care eşti aproape somat să alegi tabere şi eşti etichetat cu ştampile care îţi rămân ca cicatrici pe piele şi zonele gri ale consensului şi înţelegerii întru resprect reciproc se îngustează periculos până la o segregare distopică, locul pe care încercăm să îl găsim teatrului şi sensurilor sale devine din ce în ce mai precar. Cu două zile în urmă a avut loc via Zoom prima Conferinţă Internaţională a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, desfăşurată în format restrâns, difuzată live pe canalele de social media ale revistei „Critical Stages”. Un eveniment care în vremuri mai puţin tulburi însemna o întâlnire a douăzeci-treizeci de critici de teatru din toate colţurile lumii, petrecută în cadrul formal oferit de un festival de prestigiu, a devenit another zoom meeting între nouă chipuri în gros-plan aflate în singurătatea propriei locuinţe. O soluţie de avarie, necesară, mai degrabă ca statement pentru continuitatea şi perseverenţa de a nu capitula în faţa realităţii nu tocmai prietenoase, discuţia de două ore nu a semănat deloc cu anvergura, solemnitatea, academismul şi profesionalismul unui colocviu internaţional. A fost modul organizat al acestui colţ al unei profesii aflate într-un real pericol de extincţie de a lăsa o urmă şi de a pune în discuţie temeri fondate şi cât se poate de serioase.

Dialogul moderat de Ivan Medenica (Serbia) la care au participat Cecilia Djurberg (Suedia), Chris Jones (USA), Savas Patsalidis (Grecia), Rui Pina Coelho (Portugalia), Deepa Punjani (India), Vikram Phukan (India), Rita Sebestyen (Marea Britanie) şi Margareta Sorenson (Suedia) a avut ca lait-motiv pozitivismul şi răbdarea. „Timpul le va aranja pe toate” pare a fi deviza-concluzie la care au dus toate frământările legate atât de revenirea spectacolelor pe scenă, cât şi de utilitatea actului critic. În timpul lock down-urilor mai lungi sau mai scurte, mai severe sau mai permisive, au căzut cu toţii de acord că au fost puşi în situaţia de a-şi reconsidera unghiul de abordare a cronicilor scrise, astfel încât să contribuie la solidaritatea breslei artistice. Transformarea bruscă în susţinători fără rezerve a manifestărilor artistice experimentale şi nu de fiecare dată izbutite nu e tocmai un deziderat al criticului de teatru profesionist. De la analize estetico-artistice ale unor spectacole produse şi repetate în condiţii optime tranziţia la prezentări ale iniţiativelor artistice private de tip live streaming monologat e mai degrabă un semn de susţinere, de solidaritate, decât o formă profesionistă de critică teatrală.

Viitorul artei teatrului e privit cu optimism, chiar dacă se întrevăd în unele opinii germenii unei ere profund tehnologizate în care doar spectacolele hibrid îşi vor mai găsi relevanţa. Nimeni nu crede că sălile vor rămâne goale în favoarea ecranelor de acasă de unde spectatorii vor prefera să urmărească exclusiv teatru online. Rolul teatrului în dezbaterile politico-sociale se pare că va deveni încă şi mai vizibil. Militantismul e încurajat şi scena, fie ea şi una virtuală, pare un loc potrivit de unde se pot propaga ideologii şi se pot disemina mesaje. Nimeni nu a părut îngrijorat că în această tranziţie se poate pierde esenţa actului artistic teatral: convenţia. Dar, probabil, optimismul şi pozitivismul sunt mai importante acum decât discuţiile de nuanţă.

Concluziile au fost puţine şi se încadrează în aceeaşi sferă a reinventării, reconfigurării, reinterpretării şi rezistenţei, în fond, a teatrului, chiar dacă se întrevede un teatru partajat în multe subspecii care să includă tenhologii şi ideologii. În cealaltă direcţie, cea mai acută de fapt, a importanţei profesiei de critic în acest context în care părerea personală e înfierată şi trebuie neapărat subsumată unei politici cât mai corecte, discuţiile au rămas la suprafaţa politeţii, optimismului şi conformismului. Nimeni nu şi-a asumat curajul de a spune ceea ce ne sperie pe toţi: critica de spectacol e pe cale să îşi piardă relevanţa. Dacă artiştii au găsit modalităţi de a se exprima chiar şi în condiţii precare, în faţa unei camere de filmat integrate smart phone-ului sprijinit de un teanc de cărţi, criticii au trebuit să devină, de fapt, jurnalişti sau promoteri.

Dacă actul artistic se poate restrânge la un cadru static filmat într-o bucătărie, în care performanţa artistică e irelevantă, contând doar ca semn al unei rezistenţe în faţa realităţii potrivnice, actul critic aproape că nu are voie să pună în discuţie lipsa plus-valorilor estetice şi alege, etic, să încurajeze din solidaritate existenţa oricărei manifestări pseudo-artistice, indiferent cât de lamentabil ar fi rezultatul. În acest ritm, criticul de teatru va deveni o palidă şi tristă umbră a unei autorităţi profesionale, înlocuite în grabă cu influenceri ad-hoc, ce se revendică, poate, chiar din rândul artiştilor a căror vizibilitate le oferă şi iluzia legitimităţii opiniei. Profesia de critic de teatru, oricât de nişată ar fi, presupune vizionarea actului artistic şi analizarea lui obiectiv-profesională, prin filtrul unei subiectivităţi educate.

Relevanţa în sine a acestui tip de gândire analitică se pare că se pierde definitiv odată cu încurajarea camaraderească a tuturor încercărilor neizbutite numite generic „artă”. Dar se pare că acest subiect este şi el prea trist şi necesită o discuţie mai nuanţată care depăşeşte limitele politicoase şi corecte ale unui Zoom pe Facebook. Criticul de teatru se pliază docil şi se adaptează cuminte şi renunţă, parcă, la orice luptă înainte de a şti care îi e duşmanul. Atât timp cât discuţiile importante, lungi, serioase, universitare şi bine documentate vor mai fi posibile, relevanţa opiniei criticii curente nu e atât de importantă. În curând, însă, dispariţia programată a exerciţiului personal de exercitare a opiniei personale ne va configura o realitate în care chiar şi astfel de dezbateri îşi vor pierde, poate, relevanţa.