Mi se par extrem de păguboase acele formule care încearcă să concentreze într-o singură propoziție – și aceea cum nu se poate mai scurtă – esența piesei „Tango” a lui Slawomir Mrożek.

Cred că este teribil de nedrept față de densitatea ideatică a acestei scrieri să te limitezi a spune că „Tango” ar fi o piesă despre conflictul dintre generații ori despre disputa dintre clasic, ordine, codificare și, respectiv, experiment în artă. Mai mult, să vezi în „Tango” exclusiv refuzul vehement al lui Mrożek față de tot ceea ce înseamnă experiment. Un refuz altminteri cum nu se poate mai discutabil. Ori să afirmi că această cea mai jucată piesă a bine-cunoscutului dramaturg ar însemna protestul lui față de ceea ce ar fi însemnat decadență burgheză. Totul plasat în paradigma teatrului absurdului (la începuturi el însuşi un experiment), fără a se ajunge însă la revolta anti-sistem și anti-Dumnezeu, la forța revoltei la adresa scandalurilor existenței ființe umane îngăduite de Ființa Supremă, așa cum apare această revoltă în literatura dramatică a lui Ionesco ori la disperarea metafizică din dramaturgia lui Samuel Beckett.

Prima punere românească în scenă piesei lui Slawomir Mrożek a avut loc la finele anului 1967, pe scena Teatrului Mic din București. În regia maestrului Radu Penciulescu și scenografia Adrianei Leonescu evoluau Vali Cios (Eugenia), Octavian Cotescu (Edek), Florin Vasiliu (Eugenius), Victor Rebengiuc (Artur), Olga Tudorache alternativ cu Maria Potra (Eleonora), George Constantin și Dinu Ianculescu în Stomil, iar Eliza Plopeanu o juca pe Ala. Revista de specialitate Teatrul aloca evenimentului teatral prilejuit de ceea ce în mod unanim a fost socotit drept un spectacol de excepție spațiul cuvenit. Cronica, aproape un eseu, era scrisă de Ana-Maria Narti, care punea în relație piesa dramaturgului polonez cu nenumărate altele, extindea sfera paradigmelor culturale și a genurilor literare în care puteau fi regăsite scrieri cu teme asemănătoare. Surprinzătoare mi se pare însă afirmația în conformitate cu care „Tango” s-ar remarca prin „claritatea ei de schemă”.

Dacă spunând şi scriind acest lucru, Ana-Maria Narti avea în vedere faptul că piesa putea fi lesne povestită (era şi atunci, ca şi acum, în vogă prejudecata în conformitate cu care subiectul marilor piese ale absurdului nu ar trece acest test – cum oare să povesteşti o aşteptare, fie ea din „Godot” sau din „O, ce zile frumoase!”, cum să rezumi în puţine cuvinte încă şi mai puţinele lucruri ce se petrec în „Cântăreaţa cheală?” – ei, uite că se poate!), aş mai admite afirmaţia. Tind însă mai curând să îi dau dreptate Marinei Constantinescu atunci când în cronica din România literară 3/2002 în care comenta montarea din stagiunea 2001-2002 de la Bulandra, în regia lui Gelu Colceag, socotea că „piesa asta îţi prinde urechile şi, dacă nu eşti atent, te înghite cu totul”.

Mi-am reamintit piesa lui Slawomir Mrožek graţie spectacolului pus în scenă de Vladimir Anton la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Care a avut premiera în toamna anului 2017. Regizorul a optat pentru o concentrare în textului, astfel încât ea să se potrivească unui spectacol care să nu depăşească mai mult de două ore. Sigur, vedem şi aici dezordinea, decadenţa din casa lui Stomil (evidenţiată de decorul stil cavou împopoţonat cu panglici, ce vrea să sugereze sufocarea Rodicăi Der), vedem catafalcul bunicii pe care se va întinde foarte aproape de momentul sfârşitului Eugenia (Ramona Gîngă), rochia de mireasă de acum multe decenii a Eleonorei (Emilia Mocanu), colivia în care revoltatul, dictatorialul, nehotărâtul, măcinatul de contradicţii, salvatorul eşuat Artur (Conrad Mericoffer) îl va obliga să-şi ţină capul pe Eugenius (Liviu Pintileasa). Vedem spectacolul decadent, gândit aici în cheia parodiant grotesc-suprarealistă al lui Stomil (Valentin Terente), tangoul asocierii în vederea surprizei graţie căreia Artur, ajutat de delicata, sacrificata Ala (Corina Borş), încearcă să preia puterea, vedem şi eşuatul spectacol al nunţii (montarea lui Vladimir Anton conţine cel puţin trei momente bine făcute de teatru în teatru – celor două deja enumerate trebuie să îl adăugăm spectacolul Bunicii care se meurt), vedem, în fine, terifiantul tango final al celor doi trădători. Al lui Edek (Adrian Ştefan), devenit noul stăpân, şi al păgubosului Eugenius.

Însă doar aşa, din această perspectivă privite, secvenţele, altminteri bine înlănţuite şi ritmate (coregrafia: Irina Ştefan) din spectacolul lui Vladimir Anton nu ar fi decât nişte simple variaţiuni pe teme cunoscute.Există însă în reprezentaţie replici în aşa fel date, rezolvări regizorale în asemenea chip gândite, încât să îţi deschidă şi alte posibilităţi de interpretare a piesei şi inedite piste de receptare a montării.

Nu, piesa lui Mrożek, aşa cum este ea citită în punerea în scenă de la Teatrul „Maria Filotti” din Braila nu este doar o meditaţie, cu alunecări înspre comic şi grotesc, pe tema feluritelor forme de artă. Nu are numai o proeminentă latură de dezbatere estetică. „Tango” nu este nici doar o simplă scriere (a câta?) despre conflictul dintre generaţii. Aici, piesa devine prilejul pentru o meditaţie despre putere, despre eliberarea (forţată) de libertate, despre autoritarismul unei noi ordini care eşuează şi se transformă în crimă. În acest chip spectacolul dobândeşte o pronunţată supratemă politică. Aici, în această fereastră, în această nişă, constă, la urma urmei, cuantumul de noutate al montării. Obţinută, între altele, şi printr-o extrem de subtilă polarizare a grupurilor. Unul este acela al lui Stomil, al Eugeniei şi al Eleonorei, în conturarea căruia observăm alternanţa între rafinarea şi voita lăbărţare a peniţei, altul este grupul  lui Artur, Eugeniu şi Edek, devenit extrem de percutant datorită forţei şi inventivităţii interpretării actorilor Conrad Mericoffer (excelent, sigur, puternic), Liviu Pintileasa (subtil în redarea versatilităţii) şi Adrian Ştefan (de remarcat momentele de tăcere când personajul se pregăteşte, pieptănându-se, să întoarcă foaia), cel de-al treilea al inocentei, purei Ala, delicat desenată de Corina Borş.

Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

„Tango” de Slawomir Mrožek

Traducerea: Jean Grosu

Regia: Vladimir Anton

Scenografia: Rodica Der

Coregrafia: Irina Ştefan

Cu: Conrad Mericoffer, Liviu Pintileasa, Valentin Terente, Emilia Mocanu, Ramona Gîngă, Corina Borş, Adrian Ştefan

Foto: Adi Bulboacă

Data difuzării online: 20 mai 2020