Universuri paralele, timp circular, sincronism şi bucle cuantice – teorii pe care se bazează romane, filme, seriale şi documentare din ce în ce mai de succes. Cu cât ecuaţiile ştiinţifice sunt mai dezvoltate şi rezultatele lor atestă mai clar posibilitatea de a plia realitatea şi de a alege valoarea acestei dimensiuni greu de strunit, timpul, ne lăsăm tot mai convinşi că ceva-ceva sâmbure de adevăr trebuie să existe. Nevoia omului de a călători înainte şi înapoi prin tunelul temporal ţine nu doar de curiozitatea aproape turistică de a vizita ceva ce a fost ori va să fie, ci şi de un jind, profund umanist, de a fi martorul unui timp ce i-a fost refuzat prin hazardul cronologiei propriei vieţi. Ne naştem într-un timp anume şi trăim într-o perioadă finită. Cel puţin asta ştim şi experimentăm cu toţii acum. Dar „ce ar fi fost dacă” rămâne un deziderat iscoditor al minţilor interogative şi al sufletelor care nu se mulţumesc doar cu un dat al sorţii.

Inevitabil, cronologia pe care o cunoaştem şi căreia ne supunem ne refuză întâlniri pe care le ratăm din simpla neconcordanţă istorică. Un asemenea decalaj de două decenii a făcut imposibilă întâlnirea pe care mi-aş fi dorit-o cu spectacolul „Dimineaţa pierdută” după Gabriela Adameşteanu, în regia Cătălinei Buzoianu, montat în 1986 la Teatrul Bulandra. O clipire de pleoape la scara istoriei face imposibilă această cronică pe care îmi doresc să o fi putut scrie. Tot ce rămâne verosimil e să intuiesc din imagini de arhivă o poveste imaginară despre un spectacol ne-văzut. Înregistrarea fixată pe suport video din 1990, în regia tv a lui Dan Necşulea rămâne un reper în arhiva departamentului Teatru al TVR. O mărturie fidelă a unui spectacol ce parcă îşi iese din timpul scurt ce i-a fost permis de istorie şi se rostogoleşte în imagini peste viitor. Această înregistrare este ca un refren de romanţă învăţată de la bunica, păstrată cu delicateţe în forul emoţional alcătuit din experienţe teatrale; din când în când revin şi admir fragmente mai lungi sau mai scurte, scene, câte un monolog sau spectacolul întreg.

Cu o distribuţie de adevărate vedete în plină forţă creatore, cu un scenariu curajos şi atât de elegant, spectacolul Cătălinei Buzoianu pare o minune într-un timp ce nu îi aparţine. Să vorbeşti în finalul decadei optzeciste despre cozi şi burghezie şi închisoare şi intelectuali şi foame şi frig părea ireal. Şi, totuşi, această inexplicabilă breşă a fost posibilă. Povestea şi performanţa rămân, însă, şi dincolo de contextul istoric strict socio-politic. Calitatea artistică, virtuţile estetice, emoţia unor roluri ce pot fi cu uşurinţă caracterizate drept antologice, transcend istoria şi sunt veritabile vehicule de călătorie prin timp.

Un spectacol în care feminitatea plutea, parcă prin aer, cu o uşurătate fascinantă, în care trecutul şi prezentul convieţuiau prin ochii mari şi rotunzi ai Tamarei Buciuceanu, devine un instrument de preţ în demonstraţia, educaţională aproape, a ceea ce înseamnă teatru de artă. Emoţia pe care o recreează cu fiecare nouă vizionare e mereu autentică datorită unui joc atât de filigranat, acordat perfect, subtil, bogat, deplin în expresivitatea lui şi nedatat. Cei treizeci de ani care au trecut de la fixarea pe suport video nu există în interiorul convenţiei. Nu se simt. Tehnologia a avansat, modele s-au schimbat, paradigmele s-au răsturnat. Poate că monologul lui Madam Delcă s-ar numi acum story telling şi spectacolul, cine-ştie, ar utea fi considerat devised play. Ar putea fi revendicat chiar de militantismul feminist drept port-stindard al unui matriarhat reinventat. Şi ce crimă ar mai fi.

Delicateţea feminităţii, şi nu a feminismului, pe care o poartă cu eleganţă şi sensibilitate atmosfera densă a acestui spectacol nu are nimic în comun cu violenţa, ţâfna şi îndârjirea nepoatelor de azi. Feminitatea seducătoare şi robustă a Rodicăi Tapalagă care rosteşte aproape erotic replicile din care muşcă ritmat şi uşor obraznic, vocea şuierată a Ginei Patrichi care îşi poartă feminitatea ca pe un furou de mătase lucioasă în tonuri înalte şi fragile, privirea oacheşă a Torei Vasilescu şi gesturile sale mici şi energice după care ascunde un comentariu continuu şi ironic, bonomia şi preţiozitatea strunită a Irinei Petrescu, cumsecădenia şi ludicul Tamarei Buciuceanu care pur şi simplu se rostogolesc cu voluptate peste spectatori ca un tăvălug de tragi-comic de a cărui emoţie nu te poţi feri.

„Dimineaţa pierdută” e o pagină de istorie bogată şi atât de versatilă. Spune multe despre timpul său, despre timpul poveştii şi cumva ne vorbeşte la persoana I şi celor de peste câteva zeci de ani. E acea expresie rară a unui act artistic ce nu se lasă conservat, ci continuă să rămână viu chiar şi pe peliculă. Imaginea lui percutantă, ochii aceia frumoşi – verzi sau negri – care te privesc pe tine cel din living-ul de azi, vocile acelea care ţi se adresează când cu blândeţe, când cu voluptate, poveştile acelea despre frigul unei dimineţi şi frica de a pierde un portofel aproape gol, despre doamnele din budoarele de acum un secol, care îşi dominau bărbaţii iertându-le infidelitatea şi îşi vedeau de pokerul lor indiferent de abuzurile istoriei şi se apărau de absurdul unor vieţi dărâmate cu mătăsuri şi farmec, tot acest sipet cu bijuterii de familie de preţ moştenite peste generaţii, numit „Dimineaţa pierdută”, e o cronică imposibilă şi, totodată, un colţ de normalitate.

Teatru TV

„Dimineaţa pierdută” de Gabriela Adameșteanu

Dramatizare de Cătălina Buzoianu după romanul omonim

Spectacol preluat de la Teatrul „L. S. Bulandra”

Distribuție: Gina Patrichi, Tamara Buciuceanu, Victor Rebengiuc, Valentin Uritescu, Ion Besoiu, Rodica Tapalagă, Tora Vasilescu, Irina Petrescu, Mihai Constantin, Lucia Mora, Ina Apostol, Răzvan Ionescu, Eugenia Balaure

Redactor: Lucia Hossu Longin

Costume: Lia Manţoc

Decoruri: Mihai Mădescu

Adaptarea şi regia TV: Dan Necșulea

Regia artistică: Cătălina Buzoianu

Redactor: George Mladen