Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Astăzi vă invităm la o călătorie în timp, în imobilul din Carol 53, în lumea lui Mircea Cărtărescu…

Pierdut pentru totdeauna în negura timpului, rămâne unul dintre spectacolele care nu-și pierd mirajul nici la ani distanță. Mirajul acela simplu, puternic, ca o vrajă, desprins parcă din paginile lui Eugenio Barba, creat cu mijloace extrem de rudimentare. Efect magic. Călătorie în timp și spațiu, niciodată la fel, profund diferită în funcție de traseul pe care alegeai să-l urmezi în seara respectivă, unde rămâneai până târziu după 1 noaptea, dacă voiai să trăiești toate poveștile… Spații misterioase, atât de inteligent folosite. Cam așa s-a păstrat în memorie acel spectacol „Nostalgia 53”, creat de Crista Bilciu după textele lui Mircea Cărtărescu și care rămâne, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai inteligente și puternice spectacole create de teatrul cu adevărat independent din România.

Deși „spectacol” este impropriu spus, pentru că ceea ce crease Crista Bilciu pe Carol 53 era mai degrabă o instalație, un ansamblu de mini-spectacole care funcționau în paralel și încontinuu, în spații paralele, creând impresia unei never-ending story, așezate bizar sub semnul timpului – Timp care, încarnat în personaj, deschidea „jocul” și se plimba apoi dintr-un spațiu în altul cu un ceas deșteptător în mână, o apariție aproape hipnotică.

Când am ajuns în curtea clădirii de pe Bulevardul Carol, acum mulți ani – de fapt vreo șapte – era deja multă lume adunată. Câțiva păreau familiari cu locul și cu ceea ce avea să urmeze. Am preferat să las deoparte textele lui Cărtărescu și să intru în jocul propus de Crista Bilciu cu actorii de la Teatrul de Foc. Traseul pe care l-am urmat în acea seară a fost traseul meu personal prin „Nostalgia” Cristei Bilciu și a mea… Pentru că era o problemă de destin cum și în ce ordine vedeai puzzle-ul de spectacole. Și descopereai că ordinea pe care ai ales-o sau, mai bine zis, care te-a ales, nu era întâmplătoare. Intrai. Înăuntru, într-un fel de hol/ spațiu intermediar actorii cântau și casa adormea. Când totul adormea – ca într-o vrajă – începea jocul. O explozie de confetti și fiecare alerga în altă parte. O fată m-a luat de mână și a rostit leitmotivul serii: „Vrei să te joci cu mine?” – „Hai să ne jucăm împreună la Arhitect”. Așadar, zarurile au fost aruncate, Arhitectul a fost primul meu popas/ joc. Și avea să se dovedească apoi că „Arhitectul” era, în fond, și cel mai… teatral dintre momente, în sensul clasic al cuvântului, pentru că presupunea o reprezentație „ca la teatru”, în fața unui public ce stătea pe scaune într-o săliță improvizată. În timp ce străbăteam curtea împreună cu fata care mă ducea spre Arhitect, am văzut că în fața unei uși se aflau alți spectatori care erau legați la ochi. Întâmplător sau nu, seara mea începea cu sfârșitul, în ordinea din cartea lui Mircea Cărtărescu… Un teatru de umbre realizat minunat, în acel minispațiu improvizat, în care Arhitectul, Soția și Saxofonistul refăceau iar și iar istoria creării unei alte galaxii din muzica perfectă descoperită de la sunetul unui claxon. Am plonjat direct în plin absurd. Imagini miniaturale, idei frumoase la fiecare replică și multă ingeniozitate. Și era atât de evident… tot ce se crease acolo n-avea în spate niciun fel de buget… Doar un cearșaf alb, trei actori și o imaginație surprinzătoare în fiecare moment. În timp ce ascultam povestea Arhitectului, din alte părți ale casei auzeam aplauze, sunete, un glas care o striga pe Iolanda…

S-a terminat prima poveste și m-am întors în „sala de așteptare” din mijlocul casei. M-a luat de mână o altă fată, îmbrăcată într-o rochie de o culoare din spectrul curcubeului, și a început să-mi spună o poveste în timp ce-mi lega la mână un fir de ață de aceeași culoare cu rochia ei. Și apoi m-a îndemnat să urmez niște pași și să merg la… Egor unde aveam să găsesc scoica ce avea să-mi deschidă ușa cea mai importantă. Cum spuneam, destinul a vrut să trăiesc experiențele din „Nostalgia” în ordine inversă. Am ajuns în R.E.M poate mai devreme decât trebuia, poate înainte să fiu pregătită. Încercam să înțeleg în ce fel funcționează casa, pentru că aveam sentimentul clar și limpede că tot acel spațiu trăiește, e viu, că fiecare colț ascunde o taină, că de oriunde o să-mi apară în cale o poveste. Apoi a început să devină puțin mai limpede, pe măsură ce înaintam, că poveștile se legau între ele. Crista Bilciu spărsese, de fapt, „R.E.M” și peste tot întâlneai bucăți, fragmente pe care să le pui (sau nu) cap la cap. Am stat la ușă la Egor. Alături auzeam vocea păianjenului uriaș care spunea povestea Svetlanei, dar nu-l puteam vedea, era în spatele unui mic paravan. La Egor, se intra pe rând. Fiecare spectator avea propria lui experiență. Am tras cu urechea la ușă ca să aud ce-i spune celui dinaintea mea. Auzeam frânturi de text despre Apocalipsă și despre Absolut… Am intrat. Egor, cocoțat în fața unei biblioteci, amenajate într-o încăpere mititică, stătea în fața unei mașini de scris. M-a invitat să iau loc și a început să-mi explice visul lui de a fi scriitorul absolut, demiurgul total. L-am ascultat zâmbind și la sfârșit mi-a întins o foaie să-i văd opera. De sus până jos, o pagină plină cu cuvântul „nu”… finalul poveștii lui Cărtărescu, mi-am spus. Aici ar trebui să se termine? Nu! Mi-a explicat că, deși văd același cuvânt de sus până jos, uneori îi ia zile întregi să scrie un astfel de rând, pentru că pune în el „totul”. I-am zâmbit, i-am zis că-l înțeleg perfect și mi-a dat pietricica în formă de scoică. Am ieșit și am dat imediat de Nana, care mi-a spus că acum pot merge în R.E.M. Am ajuns în fața unei ușițe pe care erau scrise cu cretă aceste trei litere, a descuiat-o cu o cheie mare și m-a invitat să intru. Înăuntru, o încăpere de un metru pe un metru, un scaun și o oglindă, iar lângă ea o lumânare aprinsă. M-a invitat să stau m-a rugat să închid ochii și apoi mi-a spus povestea R.E.M-ului. Și m-a lăsat să-l descopăr singură pe al meu. Când am deschis ochii, eram singură în spațiul mic, în fața oglinzii… o experiență unică!

Ce a urmat a fost sub această experiență, ca intensitate a senzațiilor, dar, ca experiment teatral, a rămas la aceeași înălțime. O vizită la Garoafa, țiganca așezată în capul scărilor, sus, care mi-a ghicit în palmă. Și chiar a ghicit… Apoi, micul dans al „Gemenilor”, despărțit de un paravan de povestea Mendebilului, pe care o auzeam limpede și aveam deja sentimentul că totul e despre tot și că legăturile sunt impecabil create. M-am întors în sala de așteptare și am fost răpită de o altă fetiță într-o culoare a curcubeului, care mi-a arătat liniile vieții, din zece în zece ani. Nu știu la a câta am deschis ochii, am preferat să rămână un mister… O alta m-a purtat de mână undeva în subsol, pe urmă am intrat la păianjen și am ascultat începutul poveștii pe care o trăisem deja.

„Ruletistul” a fost penultimul. Am trăit și eu experiența cu legatul la ochi, o mână sigură m-a susținut când am coborât scările în întuneric și apoi au urmat senzații… stropi de apă, zgomote, un pistol rece pe tâmplă, o coajă de portocală strecurată în palmă și mirosul de portocală în jur… Când ți se dezleagă ochii îți dai seama ca ești într-un fel de pivniță și asculți povestea Ruletistului, cel care paria întotdeauna împotriva lui însuși și era atât de ghinionist, încât întotdeauna câștiga… Pariuri, întâi un glonț din șase, până la 5 gloanțe din 6, și apoi o moarte stupidă și tragică.

Ultimul moment a fost cel al Mendebilului, realizat cu proiecții și într-un spațiu excelent folosit de Crista Bilciu, în această casă în ruină, în care nicio încăpere nu era funcțională, dar totul era de o frumusețe extraordinară. Pe două niveluri, acest ultim moment (ultim pentru mine) mi-a lăsat imaginea unui șotron uriaș, construit din pietre și pământ undeva într-un spațiu pe care spectatorii îl priveau de sus, luminat cu lumânări, și între ele se plimba în permanență băiețelul cu cârjele, bolnav de poliomielită, din povestea Mendebilului.

Întreaga trupă de actori pe care Cristia Bilciu reușise să-i implice în acest proiect nebun și superb – Anda Saltelechi, Sandra Simon, Cristina Pleşa, Cristian Rus, Fang Shuang, George Sfîrăială, Luiza Cobori, Alina Cimpoeru, Rucsandra Nelepcu, Rareş Zimbran, Mihai Marin, Florin Stoian, Amelia Stuparu, Evelyn Marcu, Raluca Zlatanov, Alina Tofan, Sandra Drăgan, Andrei Atabay, Georgiana Asaftei – funcționa minunat. Funcționa minunat chiar și atunci când simțeai că actoria ar trebui îndreptată… Pentru că acel spectacol era o experiență în sine, cu toate imperfecțiunile pe care un ochi critic le putea descoperi – ceea ce mi-am propus să nu fac, pentru că „Nostalgia 53” era mult mai mult decât atât și merita o altă abordare. Era aproape un manifest pentru ceea ce ar putea și ar trebui să fie teatrul independent. Simțeai o strângere de inimă când îți dădeai seama că actorii jucau aproximativ cinci ore – în funcție de câți spectatori erau în seara respectivă, repetau fiecare dintre spectacole, pentru un nou grup –, că jucau și de cinci ori unul dintre momente, unele durând aproape o oră, și că la sfârșit își împărțeau cele câteva bancnote pe care le dona publicul. Mult prea puțin pentru ce însemna o seară la „Nostalgia 53”…