„Scaunele” nu e nici pe departe cea mai jucată piesă a lui Ionesco. La acest capitol e surclasată fie de „Cântăreața cheală”, fie  de antitotalitara „Rinocerii”, fie de plurivalenta Lecție. Însă e dincolo de orice îndoială că scrierea această, a cărei premieră absolută a avut loc în aprilie 1952, la Teatrul parizian „Lancry”, în regia lui Sylvain Dhomme, este cea mai tragică scriere ionesciană.

Când a așternut-o pe hârtie, Ionesco de-abia împlinise 40 de ani. Era, cum se spune, în puterea vârstei. Meditația lui despre viață, moarte, despre ceea ce el numea scandalul existenței, despre imensa păcăleală pe care Divinitatea i-a tras-o omului punându-i în față perspectiva bătrâneții și a finitudinii mi se pare însă a fi, cu toate acestea, poate chiar mai profundă decât cea din „Regele moare” și din toate celelalte piese ce au urmat după. Bătrânul și bătrâna au, în piesa lui Ionesco, 94-95 de ani, și ei descoperă, așa după cum observa Matei Călinescu, „marea farsă a vieții, teribila farsă pe care ne-o joacă tuturor Creatorul ce ne-a lăsat singuri pe Pământ”. Cei doi, susține același critic, sunt doi bieți „actori într-o piesă idioată, cu spectatori nevăzuți într-un teatru în teatru care-și joacă rolul derizoriu și tragic într-o lume pe cale de dispariție”.

Or, această invizibilitate a spectatorilor este o problemă fundamentală în piesa ionesciană. Ea înseamnă concretizarea temei incomunicabilității, esențială pentru Ionesco și întreaga lui literatură dramatică. Ionesco dorea să tragă un semnal de alarmă. Poate tocmai de aceea el a insistat, a spus în repetate rânduri că adevăratele personaje ale piesei sunt scaunele (lucrul acesta a fost cel mai bine sesizat la noi de Victor Ioan Frunză și de Adriana Grand, în montarea lor de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara), iar insistența lui pornea, oricât ar părea de paradoxal, dintr-o speranță. În „Convorbirile” lui cu Claude Bonnefoy, dramaturgul afirma „Dacă aș crede cu adevărat în incomunicabilitatea absolută, nu aș mai scrie”.

Tragicul existenței umane a fost întors, după părerea mea, pe toate fețele de marele regizor Vlad Mugur în spectacolul său de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca. În care cele două mari roluri nu erau jucate de actori în vârstă. Magda Știef era atunci, înainte de finele anului 1996 când a avu loc premiera, de vârstă medie, iar József Biró era tânăr. Numai că, Meșterul, fiind atent la orișice detaliu, a avut grijă să atașeze temei principale, aceea a singurătății, singurătate conjugată cu conștientizarea eșecului, tema maternității.

În spectacolul clujean, Semiramis este un fel de mamă pentru soțul ei. Acesta spune că Semiramis, cea mult muncită, cea care, la un moment dat e legată cu funii de uși și de scaune, „a înlocuit-o pe mama”. Magda Stief a adus pe scenă o Semiramis prost, modest îmbrăcată, cu o bască (costumele: Vioara Bara) când aeriană, când fermă, crudă în reproșuri, când categorică. Oricum, din ce în ce mai stoarsă de energie. Și aceasta pe măsură ce se înmulțesc sunetele soneriei (fiecare nou astfel de apel e generator de spaime excelent jucate atât de Magda Stief, cât și de József Biró) și se înmulțește și numărul scaunelor ce trebuie aduse în camera mizeră, cu nenumărate uși, dar și nenumărate ferestre.

Dacă ușile (decorul era creat de T.Th. Ciupe și de Endre Nagy) permiteau accesul invitaților la pretinsa conferință științifică, de fapt, „un spectacol revelator care nu revelează nimic” (Matei Călinescu), ferestrele vor fi folosite pentru sinucidere. Cei doi așteaptă sosirea Oratorului (excelent jucat de Áron Dimény), Bătrânul îi subliniază la un microfon meritele, importanța, talentul. Oratorul dă autografe pe scaune sau tot acolo bifează prezențe (respectiva scenă e mult dilatată prin comparație cu felul expediat de care a avut parte în alte reprezentări ale „Scaunelor”) și se defenestrează. Înainte ca mult lăudatul Orator să își celebreze, de la un moment dat încolo chiar spasmodic, muțenia.

La final, Oratorul deschide un televizor pe ecranul căruia vedem un pește tânjind nu după aer, ci după apa. Apa în care și-au găsit sfârșitul programat cei doi (falși) Bătrâni.

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

„Scaunele” de Eugène Ionesco

Regia: Vlad Mugur

Dramaturgia: András Visky

Scenografia: T.Th. Ciupe, Endre Nagy

Asistent scenografie: Ilona Varga Járó

Costumele: Vioara Bara

Asistent regie: Áron Dimény

Muzica: Mathias Thurow

Cu: Magda Stief, József Bíró, Áron Dimény, Andrea Kali

Data difuzării online: 23 mai 2020