Până la urmă de ce sărmanul Truffaldino, în excelentul spectacol din 1999, de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, un om de mult trecut de prima tinerețe, se încăpățânează să îi slujească atât pe Beatrice, cât și pe senior Florindo Aretusi ?

Deoarece este un fanatic al muncii? Nu prea. Nu aș zice asta. El e oricând gata să tragă un pui de somn bun și să mănânce așa cum se cuvine. Fiindcă vrea să îi ajute să se regăsească într-o Veneție și stranie, și reală, așa cum o arată atât de frumoasa scenografie creată de Lia Manțoc? Nu, Truffaldino nu e un personaj coborât din Marivaux și nici cu eroii lui Beaumarchais nu are prea multe în comun. Deoarece e șmecher și dornic de bani? Este. Dar nu în mod esențial, deși, la o adică, ar cam face uitate punguțele de 100 de scuzi pe care ar avea datoria să le remită stăpânilor. Fiindcă este nițeluș cam amoral ? Probabil. De fapt, mai mult ca sigur nu ar fi tocmai cel mai indicat să susțină cursuri de Etică la Universitate.

De fapt, omului îi sunt necesare două salarii, catalogate de el însuși drept absolut indispensabile „în zilele noastre”. Care zile ? Orișicare. Și aceasta se vede din  atemporalitatea în care e plasat în mod deliberat spectacolul. Grație excelentelor costume create de aceeași Lia Manțoc. Dar și muzicii alese, pesemne, de Vlad Mugur, și mișcării scenice coordonate de Florin Fieroiu. Și pe urmă, lui Truffaldino, care ar vrea și el, măcar acum, la bătrânețe, să se poată așeza la casa lui – și o va face căsătorindu-se către final cu Smeraldina – îi e tare frică de șomaj. Se teme că poate fi oricând dat afară. Așa că socotește cum nu se poate mai bine să aibă o soluție de rezervă. E, carevasăzică, un antemergător al soluției cumulului de funcții.

Evidențierea acestor două cauze, o evidențiere care să aibă ecouri în contemporaneitatea noastră, dar să nu fie nici din cale afară de stridentă, și un anume ionescianism (sper să nu cad în ceea ce s-ar chema o falsă lectură, însă acum, cu ocazia reîntâlnirii online cu montarea,  mie, cel puțin, personajele Silvio, Brigella și Clarice mi s-au părut a semăna cu cele din „Cântăreața cheală” a lui Tompa) cred a fi fost principalele surse de originalitate ale superbului spectacol regizat de Vlad Mugur.

„Slugă la doi stăpâni” este una dintre cele mai frecvent jucate piese din creația lui Goldoni. Un favorit al regizorului. „Slugă la doi stăpâni” înseamnă o scriere de tinerețe a lui Goldoni. Datează din 1748. Poate tocmai de aceea piesa a contractat numeroase datorii față de genul commediei dell’arte, gen cu care, mai apoi, Goldoni va duce o luptă pe viață și pe moarte. Și, după cum s-a putut lesne vedea, Vlad Mugur chiar știa ce se înțelege prin genul în cauză. Tocmai de aceea și-a dorit și a realizat ceea ce se cheamă un spectacol vesel. La care se râde și se râde bine, însă unde râsul nu e provocat de trucuri ieftine, ateatrale, de limbaj sau atitudini licențioase și de aluzii sexuale, așa cum cred unii dintre regizori tineri de azi că ar îngădui, chiar că ar obliga genul.

Spectacolul de la Craiova avea, se evidențiază și azi printr-o subtilă eleganță. Prin inteligența utilizării măștilor inventate de Ilona Jaro-Varga. Doctorul Lombardi (Valeriu Dogaru) este înzestrat cu un nas lung cât o zi de post. Să relevăm și surpriza reprezentată de recursul la mimi (Tudorel Petrescu, Nicolae Poghirc, Geni Macsim, Mihai Arsene, Marian Politic, Alexandru Boureanu). Spectacolul de la Craiova nu îngroașă. Nimic îngroșat, de pildă, în felul în care regretatul Ilie Gheorghe îl juca pe Pantalone de Bisognosi. Pantalone este chiar o persoană amabilă, veșnic surâzătoare care își dă instantaneu consimțământul pentru căsătoria Smeraldinei (Iosefina Stoia) cu Truffaldino.  La o adică, mai fioroși decât Pantalone erau Beatrice (Gabriela Baciu) și Florindo (Sorin Leoveanu).  Dacă Angelo este angelic în interpretarea lui Angel Rababoc, e chiar un fel de Rică Venturiano drastic marcat de timiditate, dacă Clarice, jucată de Anca Dinu, are nevoie de un logoped, Adrian Andone e un Brigella care știe că locanda lui este una de cinci stele. E elegant, chipeș, ferchezuit.

Dar Truffaldino? E bătrân, e obosit, mereu flămând, veșnic dispus să calculeze, alege să facă mai întâi ce e mai simplu, încurcă, se descurcă, pare chiar că rezolvă, că iese din încurcături, ia periodic câte o bătaie. Probabil că în tinerețe a fost un cuceritor. Așa se arată în scena în care o cere de nevastă pe Smeraldina. În desăvârșita interpretare a maestrului Valer Dellakeza, Truffaldino are nespus de mult farmec și acum. La 20 de ani de la premieră. Așa cum are și spectacolul. Or, numai spectacolele mari dețin secretul unei astfel de performanțe.

Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova

„Slugă la doi stăpâni” de Carlo Goldoni

 Regia: Vlad Mugur

 Scenografia: Lia Manţoc

Design măşti şi recuzită: Ilona Jaro-Varga

Scene de mişcare: Florin Fieroiu

Distribuția:

Ilie Gheorghe – Pantalone de Bisognosi

Anca Dinu – Clarice

Valeriu Dogaru – Doctorul Lombardi

Angel Rababoc – Silvio

Gabriela Baciu – Beatrice

Sorin Leoveanu – Florindo Aretusi

Adrian Andone – Brigella

Iosefina Stoia – Smeraldina

Valer Dellakeza – Truffaldino

Mihai Arsene – Un hamal

Mim I – Tudorel Petrescu,

Mim II – Nicolae Poghirc,

Mim III – Geni Macsim,

Mim IV – Mihai Arsene

Mim V – Marian Politic

Mim VI – Alexandru Boureanu,

Mim VII – Adrian Andone.

Figuraţie: Cristian Petec, Ion Ferbințeanu, George Dulămea, Mihaela Guran, Minela Popa, Marieta Mierlă, Roxana Pera

Data difuzării online: 20 mai 2020