This is the question. Dar nu, nu despre monologul shakespearian este aici vorba, ci despre al lui Mircea Crișan, de a cărui înregistrare nu am reușit să dau în niciun chip după ’90. Și care începea cam așa: „Decât a fi și pe urmă a nu fi, mai bine a nu fi deloc”. (citez, evident, aproximativ). Pentru cei care (nu) cunosc contextul, referirea era la membria de partid comunist. Hazul nebun era al actorului, tragedia, a contextului. Și nimic nu diminua nici hazul, nici tragismul. Nu sunt partizanul celor care cred că, fără menghina războiului ori a terorii, nu ar țâșni apa creativității ca zerul din bucata de brânză dată drept piatră seacă, din poveste. Dar, fiecare împrejurare, cu camembertul ei dospit uneori mai ceva decât balutul. La asta mă gândeam acum, în antract de molimă, când parcă-ncep să am nostalgia actului I dând, abia așa, în traumă de intermission – un soi de vertij de Mostiștea, Jijia și Călmățui.
Mă simt de parcă până acum nu aș fi făcut decât să ciugulesc pralina zilnică din cutia de Advent și, exact în prag de Sylvester (mai motănesc, mai calendaristic), sunt trimis la joacă („Ia mai ieși, măi, și tu pe-afară și dacă chiar nu poți fără Looney Tunes, mai dă și tu pe la Woody!” – Nota trad: O woodpecker din vremea autorului.) tocmai când visam bacovian la „o nouă pandemie pe vechile dureri”, cântată de Gică Petrescu în ritm de „Noua pandemiță, noul hopșașa.”
Sigur, față cu nesfârșirea conservatorismului, nu m-am așteptat la mai mult decât ridicarea unui colț al cortinei, fiindcă „un mediu devine absolut vizibil doar atunci când a fost înlocuit de unul nou” (McLuhan). Și, oricum, ce nu (vrem să) știm nu există. Nu-i vorbă, fie el și cu nasul împlântat în nisip, struțul tot ouă cu mai puțin colesterol și mai mari decât ale găinii face și, până la urmă, dacă-i place la plajă, putem fi vecini de cearșaf la Egee ori Iónică. Ar fi doar păcat ca, strânși cu ușa de istoria viului (care și-n stare de catastrofă rămâne superb, dacă nu cumva mai ales atunci), să nu luăm în serios uneltele descoperite de artele scenei, fie aceasta medicală, teatrală sau de alte soiuri, măcar pentru că de la Camil Petrescu încoace știm că „Profesor doctor Omu vindecă de dragoste”, taie de sub limbă, dezleagă cununii, descântă cu apă neîncepută și face farmece, întrucât care-ar fi altul rostul celui de pe scenă decât să farmece?
Același șerif canadian (Marshall, nu-i așa?), numit în funcție de Gutenberg și Marconi, adăuga: „Inspirația creatoare a artistului presupune procesul de adulmecare subconștientă a schimbării ambientale”. Fiindcă asta am cam fi (dacă e să fim): vietăți de urmă în căutarea stărilor, emoțiilor, adevărurilor îmbrăcate în hainele intuiției. Cu atât mai mult în contextul internautic-sanitar de acum, dintre Nautilus și Argo, când noile forme sensibile sunt vizibile doar ecografic, sub mâna neonatologilor fără prejudecăți, și par zgrunțuroase, lipsite de vocația emoțională ori comunicativă, ridicole pe alocuri. Personal, cred așa: „cel ce gândește singur și scormone lumina” e-n situația cuiva care intră în cabinetul obscurizat al unui radiolog. Aparent, nu e nimeni acolo și întunericul e absolut. Dacă ai suficientă răbdare, constați că pe ecranul aparatului radiologic începe să iasă la iveală înlăuntrul unui trup. Al unei ființe vii cu drept la viață. Și dacă într-adevăr nu e nimic, răbdarea de a ști tot e justificată. Te justifică.
Toată povestea asta, la un moment dat, va însemna încă un pas. Până la urmă și obiectele absolut inutile pot avea un haz nebun. Iar cele toxice nu sunt nici chiar atât de greu depistabile, nici chiar atât de numeroase. La antipod, mari creatori de retorică (țin să notez câteva exemple fundamentale, pentru mine, din generații a căror operă e deja un tot coerent și pentru care fără îndoială viitorul rămâne o țară de cercetat: Silviu Purcărete, Victor Ioan Frunză, Radu Afrim) sau entități scenice pe al căror drum încă nu circulă decât ele, precum „Bizarmonia” lui Alexandru Tocilescu, sau „Fuchsiada” lui Helmut Stürmer.
În pofida reacțiilor contrare (mai că era să zic: mulțumită lor, întrucât ce nu te doboară, sigur te convinge să mergi mai departe), noile și bizarele unelte ale artei își vor continua demersul, intervenția lor, inevitabil mai apăsată în această perioadă, anunțând o viitoare trecere în inventarul uzual. Nu aș vrea să se creadă că aici se scrie teza encomiastică a unei virtualități mai mult decât șubrede. Este o expresie celebră pusă pe seama atâtora, încât nu mai stau să-i citez: „Ai reușit – continuă, n-ai reușit – continuă.” Rar am auzit ceva mai stupid, măcar prin incompletitudine. Între cele două părți ar trebui intercalat cel puțin un: „Vezi, măi omule, de ce n-a mers!” Altfel, riscul este al unei încăpățânări descreierate, produs al acelei „machine à décerveler” de la curtea regelui Ubu. De aici și posibila morală a monologului hamletian al lui Mircea Crișan: pașii noi sunt proprietatea viului, dar dacă simți o durere acută în picior, e mai bine să vezi dacă nu s-a rupt tocul pantofului sau nu i-a trecut un cui prin talpă. Pe de altă parte, pașii valizi/validabili sunt de luat în seamă și când sunt proaspeți, și când sunt bun comun al tuturor celor care nu se tem să pășească.
Poate de-asta, în ordinea pașilor noi, monologul de sorginte shakespeariană vibrează, pentru mine, în ritmul hip-hop în care, în adolescență, îl aduceau în scenă Maria Doda și Silviu Mircescu: prima este acum creative director, producător de filme în zona advertising, pe al doilea îl puteți vedea, de pildă, pe scena Naționalului bucureștean.
Poate de-asta, în ordinea pașilor care nu te lasă să te crezi spontaneu, nu am cum uita serile în care-l ascultam pe Mircea Crișan la Europa Liberă ori la Deutsche Welle și, din același motiv, citesc din când în când, ca dintr-un tratat de înțelepciune, din „Enciclopedia exilului literar românesc 1945 – 1989” a lui Florin Manolescu.
Și am privit toate câte au fost făcute și iată erau foarte bune.
