O zi din săptămână. Alarma telefonului porneşte a patra sau poate a cincea oară. Încă un snooze. De după draperia groasă şi colorată parcă se întrezăreşte un pic de soare. Azi o să fie bine. Azi pare că e soare. Ochii se deschid curioşi să se asigure că impresia nu e la graniţa dintre vis şi reverie şi mâna se întinde, se extinde parcă, să lărgească muchia de lumină. Şi geamul se dezgoleşte şi lasă în cameră peste privirea buimăcită de visele abia întrerupte tabloul şters al unei dimineţi incerte. Puţin nor, stropi de ploaie care se codesc dacă să mai cadă sau nu, un soare mofturos ca o fată mare care se mai arată doar cât să aţâţe speranţe de care îşi bate joc, căldură şi nu prea, vânt cât să ponteze prezenţa. Încă o zi fără personalitate. Şi atunci mâna se retrage telescopic la locul ei, ochii se mai închid să caute în fişierele viselor continuarea episoadelor care luaseră pauză şi alarma n-are decât să se lamenteze de una singură, amuţită sub greutatea unei perne.

Cam aşa, ca inutilitatea trezirii într-o zi ce nu promite nimic arată şi entuziasmul izolat în faţa unui festival ce ar fi trebuit să fie, din care rămâne doar promisiunea unor umbre proiectate la ore prestabilite pe un ecran. Dar povestea continuă. Şi la un moment dat personajul leneş, care îşi motivează letargia cu explicaţii complicate şi dă vina pe promisiunea  insuficient de spectaculoasă a unei zile oarecare, eroul în pijama se ridică brusc în capul oaselor, se spală, îmbracă haine curate şi îşi găseşte curajul de a începe şi această zi, aşa cum e ea. Gesturile mecanice mângâie ritmic ecranul cel mic în ritualul căutărilor a nimic… care se doresc a fi activităţi. Apoi ochii se opresc din clipirile dese. Degetele şi ele. Telefonul e abandonat şi în locul lui gesturile mecanice rabatează capacul ecranului cel mare şi degetele aleg taste pe care le apasă cu un ţăcănit allegro ma non troppo.

Odată ce laptopul se deschide, entuziasmul creşte. Curiozitatea şi interesul alungă depresii şi tristeţi şi răsfăţ şi „ce ar fi fost dacă”-ul retoric. Intri în fluxul de spectacole şi evenimente transmise 24/7 pe platforma online a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu şi povestea personajului abulic greu de motivat se opreşte aici. Părerile de rău sunt legate de atmosfera, imposibil de recreat într-o sufragerie, a paşilor grăbiţi pe piatra cubică care aleargă între săli pentru a nu întârzia la niciun spectacol, de saluturile amicale de pe pietonală, întâlnirile din serile acompaniate de fum şi muzică, de acel vibe de festival pe care oricât ne-am autosugestiona nu putem să îl mimăm. Un festival de teatru online părea o utopie. Pentru că online-ul, oricât de inventiv şi ofertant ar fi, nu poate crea decât iluzia unui împreună din care rămân doar biţi şi 0 şi 1. Imaginea codată a unei întâlniri.

Şi, totuşi, FITS a reuşit încă o dată imposibilul. Prin selecţia atât de constantă în calitate şi prin varietatea de genuri pe care o cuprinde, chiar şi în variantă de avarie, aproape că te ţine în casă mai eficient decât orice frică sau interdicţie dată de autorităţi. Vrei să vezi şi Ostermeier, şi Dodin, şi Nekrosius, şi Bob Wilson, şi Purcărete, şi Luc Perceval, şi Peter Stein, şi Pippo Delbono, şi Akram Khan, şi Sasha Waltz, şi Michele Noiret, şi operă, şi circ, şi din Brazilia, şi din Japonia, şi din China, şi din Israel, şi conferinţe, şi dialoguri, şi micro-recitaluri de gospel, şi fado, şi poezie. Oricât de paradoxal ar părea, principiul din management prin care o piedică poate deveni oportunitate a fost aplicat în 2020 la Sibiu. Imposibilitatea prezenţei şi dezamăgirea deopotrivă a organizatorilor şi a spectatorilor s-a transformat în şansa de a vedea, chiar şi online, versiunile filmate profesionist ale unor spectacole cărora altfel nu le-am fi fost nici măcar telespectatori. Spectacole de demult sau care nu se mai joacă deloc. Actori pe care timpul ne refuză să îi mai putem aplauda.

Am înlocuit preocuparea de a parcurge cât mai eficient şi mai repede distanţele dintre săli cu grija ca bateria laptopului să fie mereu încărcată. Am înlocuit discuţiile de la clubul festivalului cu mesajele schimbate cu prieteni pe platforme de socializare în timp real. Ochii fug mereu în colţul din stânga sus al ecranului unde sunt contorizate vizualizările şi imediat face asocierea cu un spaţiu de joc sau un altul: 274 – Sala Faust. 385 – Sala Redal. 124 – Sala Mare. 63 – CAVAS. Şi orele trec şi FITS merge mai departe şi tu eşti nevoit să ieşi din când în când din realitatea sa paralelă şi să îţi vezi de activităţile comune.

Vine noaptea şi luminile din blocurile vecine se sting pe rând ca într-o instalaţie urbană, mâinile cu zgomotul lor devenit coloana sonoră a vieţilor noastre obosesc şi ele să ne tot ţină de urât şi stau parcate în şir indian de-a lungul trotuarului, ploaia a abandonat de mult ideea de a mai pica din norii care s-au plictisit şi ei de peticul ăsta de cer şi au lăsat stelele să se vadă între ele. Şi atunci, când e linişte şi întuneric, personajul cel somnoros de mai devreme deschide capacul ecranului cel mare şi, în loc să se ascundă între visele sale pe care le cam ştie pe de rost, caută lumina în poveştile pe care le spun spectacolele din miez de noapte. Şi e puţin mai fericit.

FITS nu ne aduce împreună în 2020. O va face din nou atunci când prezentul va fi mai blând. Între 12 şi 21 iunie FITS investeşte în acea putere de a crede ce îi e slogan. Rostogoleşte peste noi ore şi ore de artă şi cultură pentru a ne demonstra că, deşi putem trăi fără de ele, nu prea merită să supravieţuim, doar, în lipsa lor.