29 mai – o zi de sărbătoare, cea în care teatrele austriece au avut voie din nou, după mai bine de două luni de zile, să ridice cortina! Activitatea culturală mai fusese oprită în întregime o singură dată, și anume cu șaptezeci și cinci de ani în urmă, pe atunci din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. În timp ce majoritatea teatrelor se află acum în imposibilitatea reluării stagiunii înainte de luna septembrie din motive logistice și economice, micul Teatrul Arche din Viena a folosit avantajul unei producții încheiate încă înaintea izbucnirii pandemiei Coronavirus, dar a cărei lansare a fost oprită din cauza lockdown-ului. Primele repetiții la „Hikikomori” – acesta este titlul spectacolului – au început în toamna lui 2019. Premiera era programată să aibă loc în data de 19 martie. Însă, cu câteva zile mai devreme, Austria declara starea de urgență.
@Jakub Kavin
Ceea ce este răspândit în Japonia de mai mulți ani sub denumirea sindromului „hikikomori” a devenit, deși involuntar, un fenomen de masă la nivel mondial. Termenul japonez reunește două cuvinte: hiki (a retrage) și komori (a se ascunde). Prin acestea este definită o boală destul de răspândită în special printre tineri în țara din Asia de Est. Şi asta cu mult timp înainte de apariția crizei Covid-19. Faptul că actrița și cântăreața de operă Manami Okazaki – directoare adjunctă a Teatrului Arche – este la origine japoneză, i-a oferit regizorului Jakub Kavin (director al aceluiași teatru) ideea de a dezvolta o piesă despre acest fenomen, având-o pe Okazaki ca protagonistă. Întâmplarea face să fie vorba, de asemenea, despre un one-woman-show, așa că nu se pune problema actuală delicată a atingerii pe scenă. Mai mult, spectacolul abordează un subiect devenit virulent în urma experienței din timpul izolării forțate în perioada carantinei.
Emoția legată de prima vizită într-o sală de teatru după lockdown a fost palpabilă. Pe de altă parte, exista și curiozitatea experimentării unui spectacol în condițiile noilor reguli impuse de distanțarea socială. Urma să descopăr că protecția gurii și a nasului domina zona de acces la casierie. Și asta în ciuda faptului că Teatrul Arche hotărâse să adopte distanța de un metru în detrimentul măștilor. Fiind însă vorba de un experiment pilot, directorii au preferat să meargă la sigur. În spațiul îngust din foaier locurile sunt alocate în așa fel încât publicul este distribuit pe modelul unei table de șah. Accesul în sala ce are o capacitate de până la o sută de locuri este permis unui număr maxim de patruzeci de spectatori (în final am fost, de fapt, numai douăzeci și cinci de persoane).
@Jakub Kavin
Pe scenă, o cameră pentru copii cu un pat, o bucătărie pentru păpuși stil Barbie și un covor mare de joc ce prezintă un peisaj de trafic rutier. Actrița își face apariția de sub pătură. Este îmbrăcată într-o pijama pentru copii. Își pregătește micul dejun în bucătăria pentru păpuși, unde efectuează și un ritual de spălare a mâinilor bine cunoscut tuturor. Regizorul Jakub Kavin, care operează deopotrivă pupitrele sunetului și al luminilor, redă viața în izolare în primul rând la nivel auditiv. Okazaki înregistrează fragmente de propoziții live pe o bandă. „Mișcarea… ca speranță”, răsună la un moment dat într-o buclă sonoră. Textul creat de Sophie Reyer și Thyl Hanscho constă, de fapt, într-un proces de enumerare a unor cuvinte cheie ce capătă, acum, un puternic efect post-Corona. Monologul ilustrează cum nu se poate mai bine autoizolarea socială. Ca amănunt picant: textul a luat naștere printr-un schimb de mesaje pe e-mail între cei doi autori, după cum se menționează în caietul program subțire, dar foarte reușit.
Spectacolul captivează și la nivel vizual printr-o multitudine de imagini sugestive și pline de sensibilitate. Ar fi de exemplu felul grijuliu prin care protagonista aranjează fotografiile de familie pe podea sub forma unui joc de Memory sau mișcările întâi calme, apoi din ce în ce mai agitate, prin care plimbă o camionetă în miniatură pe covorul de joc (decorul este semnat de Jakub Kavin și Bernhardt Jammernegg). Simbolic este momentul în care Okazaki îmbracă peste pijama o hăinuță tipică corului vestit al Micilor Cântăreți din Viena. Un gest al îmbinării celor două vârste a copilăriei și a maturității.
@Jakub Kavin
Scena este însă împărțită în două. În spatele camerei pentru copii există un spațiu separat de primul printr-un material subțire, transparent, folosit și ca suprafață de proiecție pentru imagini video. Cea de-a doua încăpere este una a „libertății”. Acolo, protagonista are mici momente de bucurie: dansează și cântă la saxofon, se rotește uneori în jurul axei, alteori fuge pe loc în timp ce imagini de coșmar sunt proiectate pe perdea. Culorile joacă și ele un rol însemnat. Din când în când griul sumbru este străpuns de verde, albastru sau roșu. Cea mai izbitoare pată de culoare rămâne însă cea roz a bucătăriei pentru păpuși.
În pofida celor trei finaluri redundante, Manami Okazaki reușește să transmită o întreagă paletă de emoții. Când interpretează spre sfârșit binecunoscuta „Für Elise”, lovind cu brutalitate tastele claviaturii, răzbate cel mai puternic rebeliunea împotriva „închisorii” sale. Publicul, în schimb, a avut parte de o ieșire mai lină din sala de spectacol: distanța de un metru a fost respectată, dar obligativitatea purtării măștii părea a ține de domeniul trecutului.
