Poate că mi-ar fi mai simplu ca în această cronică despre savurosul și atât de specialul „Don Quijote” după Cervantes, spectacol al Companiei „Liviu Rebreanu” de la Teatrul Național din Târgu Mureș, să spun mai întâi ce nu e montarea în cauză decât ceea ce e.

În mod evident, nici regizorul Mihai Măniuțiu, dar nici Ada Milea, semnatara muzicii și a textului cântecelor, la urma urmei a însuși textului de spectacol, a dramaturgiei acestuia, nu și-au dorit să facă din „Don Quijote” o montare care să îi scutească pe elevii și studenții ce reprezintă publicul ei țintă, de lectura capodoperei literaturii spaniole. „Don Quijote” nu este  defel o tentativă de a substitui lectura, o încercare de a înlocui un produs estetic cu un altul. Povestea din scrierea lui Miguel de Cervantes e, fără doar și poate, recognoscibilă, cei ce au citit-o din cărți și-o reamintesc fără probleme din fotoliile lor de spectatori. Mai corect spus, își aduc aminte lesne principalele ei contururi, jaloanele ei fundamentale. Ar fi însă o gravă eroare, plătită printr-un imens deficit de bucurie, exact bucuria pe care aspiră să o dăruiască montarea, ca acești cunoscători să facă efortul de a inventaria ce a rămas și ce nu a rămas din Cervantes în ceea ce se petrece, se vede și se cântă pe scenă. Nu inventarul contează și nici teribilismele filologice.

Deși de o vreme încoace, regizorul Mihai Măniuțiu se arată preocupat de ceea ce el însuși a numit divertismentul metafizic, am serioase îndoieli (le-am avut la premiera din martie, le am și acum, când am revăzut spectacolul grație difuzării lui online) că „Don Quijote”, ca și precedentul spectacol purtând aceeași semnătură regizorală, cel cu „Leonce și Lena” de la Teatrul „Regina Maria” din Oradea, ar fi o montare din cale afară de metafizică. Nici foarte problematizată ori problematizantă nu pare, directorul de scenă parcă nedorind să complice prea mult lucrurile, preferând amuzamentul excesului de problematizare. Parcă. Însăși semnătura măniuțiană (detest aceste adjective relaționale, dar de data aceasta recurg și eu la unul, dorind, la rându-mi, să fiu și eu un pic altfel) se arată mai discretă, regizorul retrăgându-se, preferând să facă un pas în spate, lăsându-i poziția principală Adei Milea. A cărei inteligență concretizată în inventivitate, înclinație spre ludic, capacitate de a se juca cu vorbele, a cărei băiețoșenie se fac simțite peste tot. Peste tot și, mai ales, cu folos.

Parcă nici stilul scenografului Adrian Damian, adept al decorurilor masive, bogate, complicate, nu tocmai ușor de montat (a se vedea „Viața e vis” de la Timișoara, „Plugarul și moartea” de la Teatrul Maghiar din Cluj sau „Domnul Swedenborg vrea să viseze” de la Iași), nu mai e ca până mai ieri. Trei (cred că doar trei) bucăți mari de pânză albă pe care observăm texte scrise, o mare de bucăți de hârtie inundând, sufocând scena, efect al prezenței și utilizării unor „mașini de tocat” destinate distrugerii sistematice a respectivului produs, un scaun medical pe care, la un moment dat, se va așeza Sancho Panza spre a i se face un examen computerizat la creier, alte câteva scaune plasate pe margine, destinate interpreților rolurilor secundare metamorfozați în componenți ai corului ce asigură un comentariu cât se poate de viu și cam asta e tot. Mult – vor zice unii, puțini – prin comparație cu ceea ce ne-a obișnuit Adrian Damian.

Numai că din acest ce nu este spectacolul cu „Don Quijote” de la Târgu Mureș deducem încet-încet ceea ce este el în realitate. Complexitatea lui ascunsă în simplitate.

Da, e foarte adevărat, Mihai Măniuțiu și-a dorit ca spectatorii să se simtă foarte bine în sală. A vrut să guste deliciile spectacolului muzical bine făcut, fără niciun fel de rabat calitativ. De aceea a apelat la mai vechile lui colaboratoare de nădejde: Ada Milea la capitolul muzică și Vava Ștefănescu al cărei aport la capitolele coregrafie și coagulare a grupurilor e demn de toată lauda. Regizorul a vrut să se amuze și să ne amuze. Dar nu oricum, nu la întâmplare. Nu fără a nu ne cere să gândim.

A montat „Don Quijote” la Compania „Liviu Rebreanu” din Târgu Mureș, și nu în altă parte, fiindcă nicăieri altundeva nu cred că ar fi găsit interpreți atât de buni, atât de adecvați pentru rolurile-cheie Don Quijote și Sancho Panza așa cum sunt Csaba Ciugulitu și Luchian Pantea. Binomul funcționează impecabil atât în complementaritate, cât și în contrarietate. Cei doi interpreți cântă bine, se mișcă bine, au umor, capacitatea de a amuza, dar și de a se auto-amuza. Formează un cuplu, cu toate că impresia mea e că regizorului parcă i-a fost mai la suflet Sancho Panza decât Don Quijote. Mihai Măniuțiu a mai găsit la Târgu Mureș un foarte bun interpret pentru ceea ce ar fi imaginea lui Miguel de Cervantes. E vorba despre Mihai Crăciun. Și astfel divertismentul acesta foarte bine reglat, admirabil ritmat, antrenant, cum se zice (la final, la suplimentul muzical de la aplauze, spectatorii chiar schițează mișcări de dans, indiciu indubitabil că, dacă nu ar fi fost rigorile convențiilor teatrale, chiar ar fi vrut să se amestece cu actorii), se metamorfozează într-unul în care se repun în discuție probleme de când lumea ale literaturii și artei, probleme ce înseamnă însăși substanța scrierii lui Cervantes, conservate ca atare în spectacol. Ca de pildă, aceea a relației dintre artă și realitate, a ponderii iluziei, a identificării cititorului cu personajul, a bolii pe care o poate genera excesul într-o astfel de situație. În modul în care s-a făcut conservarea aceasta constă, la urma urmei, marea artă a lui Măniuțiu și garanția izbânzii lui. A înțelepciunii sale.

Rareș Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghin, Alexandra Țifrea, Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Raisa Ané, Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu, Claudiu Banciu, Ștefan Mura, Cristina Iușan, Zeno Apostolache, înveșmântați în mantale de culoare alb-crem, cu măști pe față, sunt interpreții corului. Or, o știm foarte bine, corul și rosturile acestuia în spectacolul contemporan înseamnă una dintre temele majore de reflecție ale esteticianului teatral care e Mihai Măniuțiu. De reflecție, dar și de practică. „Don Quijote” înseamnă o nouă filă din această lungă reflecție, într-un anume chip stimulată și facilitată de antrenamentul actorilor, adică de antecedentele lor artistice din „Carmina Burana”. Din capacitatea lor de a cânta live (orchestrația: Zeno Apostolache) și de a dansa impecabil. Deloc lipsit de semnificație că unii dintre actori (Rareș Budileanu, Costin Gavază, Claudiu Banciu) sunt și componenți ai orchestrei.

Teatrul Național din Târgu Mureș

„Don Quijote” după Cervantes

Regia: Mihai Măniuțiu

Muzica și textul cântecelor: Ada Milea

Orchestrația: Zeno Apostolache

Scenografia: Adrian Damian

Coregrafia: Vava Ștefănescu

Light design: Daniel Klinger

Cu: Csaba Ciugulitu, Luchian Pantea, Mihai Crăciun, Rareș Budileanu, Costin Gavază, Anca Loghin, Alexandra Țifrea, Andrei Chiran, Tiberius Vasiniuc, Raisa Ané, Sergiu Marocico, Cristina Holtzli, Ciprian Mistreanu, Claudiu Banciu, Ștefan Mura, Cristina Iușan, Zeno Apostolache

Data difuzării online: 11 mai 2020