„Scriitorii neagă că aș fi scriitor. Actorii neagă că aș fi actor. Scriitorii îmi spun: tu ești un actor care face pe scriitorul. Actorii îmi spun: tu ești un scriitor care face pe actorul. Nici unii, nici alții nu mă vor printre ai lor. Doar scenografii mă tolerează!” Între categorii și dincolo de ele, cum el însuși povestea amuzat, Dario Fo a făcut istorie, fără să știe, aproape trei sferturi de secol. A scris, a jucat, a făcut scenografie ca profesionist înainte de a deveni autor de texte dramatice și din când în când și după, a regizat, a înființat propriile trupe și companii, a condus un an Scala din Milano, a militat pentru stânga, a scandalizat, a deranjat câteva guverne și Biserica Catolică. Pe scurt, a stat întotdeauna departe de turnul de fildeș. Viața lui în artă și în cetate n-a cunoscut niciodată liniștea. Din și poate mai ales printre măști, a mers neobosit pe un drum agitat până la 90 de ani.

Pe 13 octombrie 2016, ziua în care s-a anunțat că laureatul din acest an al Premiului Nobel pentru Literatură este Bob Dylan, la Milano s-a stins din viață Dario Fo, și el deținător al unui Nobel disputat, și el intens controversat. Peste două zile, când mii de oameni dezbăteau aprig dacă Dylan merită sau nu Nobelul pentru Literatură, în fața Domului din Milano mii de oameni scandau aprig „Dario! Dario” în ploaie, participând la ceremonia laică de la înmormântarea celebrului om de teatru din Italia, ale cărui rămășițe pământești se opriseră câteva ceasuri la Piccolo Teatro, spațiu important în lunga sa carieră.

Dramaturg, actor, scenograf, regizor, coordonator de operă, activist, om politic – Dario Fo a fost toate acestea și niciodată nu și-a găsit locul într-o singură categorie, niciodată nu s-a oprit într-un singur teritoriu, niciodată nu a fost comod. Dimpotrivă. Privită din exterior, pe „repede înapoi”, biografia acestui creator major din Europa postbelică pare opera bufă a unor măști pe care le-a manevrat abil și cu plăcere, construindu-și o imagine ambiguă din identități multiple.

Primul dramaturg italian care a câștigat un Nobel pentru Literatură, după Luigi Pirandello, cel mai jucat, dar și cel mai cenzurat autor italian de texte dramatice din vremea noastră, Dario Fo a fost, cum spune un clișeu, omul-spectacol și în egală măsură omul-orchestră, care adună în jurul lui energii, spirite, idei.

Cu câțiva ani înainte să moară, candida la primăria orașului Milano într-o campanie spectaculoasă. Interzis la multele posturi de televiziune subordonate lui Berlusconi, în 2003 juca el însuși în propriul spectacol cu propria lui piesă „Anomalia cu două capete” rolul chirurgului care transplantează creierul lui Vladimir Putin în corpul lui Silvio Berlusconi, în timp ce soția sa, cunoscuta actriță Franca Rame, o juca pe Veronica, soția de-atunci a magnatului italian. Și era dat în judecată pentru defăimare de un senator din Forza condusă de acesta.

Se întâmpla la câțiva ani după ce își revenise din atacul cerebral care-l lăsase aproape orb în 1997, dar după care se recuperase repede, reluându-și cursurile de actorie din mai multe universități și… jucându-l din nou pe însuși Arlecchino la Teatro Goldoni de la Veneția.

„Nimic nu s-a schimbat de fapt din secolul al XIII-lea, de când împăratul Frederic al II-lea a emis un decret împotriva numiților giullari, care criticau oamenii aflați la putere”, îi mărturisea unui jurnalist străin. Iar critica adusă oamenilor aflați la putere fusese și pentru el o preocupare constantă, alături de teatru, pe care a vrut să-l repună în legătură cu formele sale medievale, în piețe și spații destinate publicului larg. „Râsul nu le place celor puternici”, spunea, și acest râs periculos l-a stârnit zeci de ani în piețe publice, în fabrici anonime, în teatre celebre și la televiziune.

La început au fost poveștile bunicului din Sangiano, un sat din nordul Italiei, în care trăiau mulți pescari și contrabandiști, de la care spunea că a învățat să privească într-un anumit fel, privirea aceasta devenind peste ani una dintre armele actorului Dario Fo. Apoi a vrut să studieze pictura, dar a izbucnit Al Doilea Război Mondial și în anii ce au urmat și-a ajutat tatăl să treacă peste graniță, în Elveția, o mulțime de fugari.

A studiat apoi la Academia de Artă Brera de la Milano. Atunci a început povestea cu teatrul. Mai întâi a semnat decoruri și costume și a început imediat și să joace. Nu și-a încheiat studiile, preferând serile petrecute la teatrul de revistă, scriindu-și deja monologuri comice și făcând schițe umoristice de mare succes pentru radio.

I Dritti, prima trupă de teatru, prima din multele, pe care a înființat-o, a atras imediat atenția și a mers din oraș în oraș, succesul datorându-se limbajului pe care miza, care revigora elemente de commedia dell’arte, și folosea intens pantomima, și abordării satirice a unor teme ce „atacau miturile din viața italienilor”, privind cu un ochi spre admiratul Molière. În plus, împreună cu trupa juca pe-atunci francezul Jacques Lecoq.

Apoi avea să scrie din ce în ce mai mult, axându-se pe satiră în formă veche, ce țintește subiecte de actualitate, reciclând dialecte și forme în texte dramatice de impact.

În 1967, după ce a criticat capitalismul, a fost amenințat cu arestarea. A replicat că nu mai vrea să fie „bufonul burgheziei” și că va părăsi „ghetoul aurit” ca să se pună „în slujba claselor muncitoare”. Câțiva ani el și trupa lui aveau să joace numai în fabrici și spații ale sindicatelor, în fața multor spectatori care veneau pentru prima dată în viață la un spectacol de teatru. Tot în 1967, după invadarea Cehoslovaciei, a interzis montarea pieselor sale acolo, așa cum a refuzat să cedeze în fața cenzurii propuse de sovieticii care voiau să-i monteze textele în teatrele din țara lor.

În 1969, la un an după ce a înființat împreună cu Franca Rame compania Nuova Scena, a creat cel mai important spectacol al său: „Mistero Buffo”, un one-man show inspirat din viața trubadurilor medievali din Italia, recurgând la pantomimă și la o limbă născocită. A avut peste cinci mii de reprezentații, una fiind înregistrată de televiziune zece ani mai târziu. Vaticanul a reacționat negativ, căci textul reconfigura Evangheliile, declarându-l „cel mai blasfemic spectacol din istoria televiziunii”.

Reciclând limba bufonilor medievali și revizitând trecutul, Dario Fo se impune și ca actor inclasabil, grație căruia monologuri greu de deslușit pentru contemporani devin accesibile marelui public. Fascinația pe care o exercită acest bărbat care nu are nimic din ceea ce se numește un actor șarmant este atât de puternică, încât trebuie să joace și pe stadioane, ca să poată fi văzut de mii de spectatori. „Mistero Buffo” i-a adus glorie în plan internațional, o imensă popularitate în Italia și l-a consacrat ca pe unul dintre cei mai importanți creatori de teatru ai momentului.

După perioada Nuova Scena, trupă pe care o părăsește împreună cu Franca Rame din motive politice, a început să joace în 1970 rolul principal din „Moartea unui anarhist”, cea mai cunoscută piesă a sa, inspirată din evenimentele care au dus la moartea lui Giuseppe Pinelli și din tentativele autorităților de a-i scoate vinovați pe comuniști și pe anarhiști.

Un cinema din Milano găzduia reprezentațiile noii trupe, care a devenit repede ținta Poliției și a cenzorilor. Mai mult, o grupare fascistă a mers atât de departe, încât a răpit-o pe Franca Rame, drept pedeapsă pentru activismul ei politic. Peste două luni, însă, actrița s-a întors pe scena de la Casa del Popolo din Milano cu spectacolul „Basto con i fascisti”, pe un text scris de ea însăși împreună cu Dario Fo, adresat publicului tânăr.

O clădire dezafectată din Milano, mai exact o piață acoperită, devine casa acelorași artiști. Nu trece mult însă și Dario Fo e arestat pentru a le fi blocat accesul polițiștilor care voiau să oprească un spectacol… Grotescul și comicul își dezvăluie forța în varii feluri, teatrul deranjează, creatorii se implică în dezbateri de actualitate, cum ar fi cea despre statutul și drepturile femeilor. La începutul anilor 1980, Dario Fo era cel mai tradus autor dramatic din Italia. Tot atunci, a întemeiat împreună cu Franca Rame și fiul lor centrul de studii Libera Università di Alcatraz, aproape de Peruggia, unde arta, în diversele ei forme, devine personaj principal.

La Berliner Ensemble, montarea lui cu „Opera de trei parale” este cenzurată, iar la Festivalul Italian de la New York nu poate ajunge, pentru că nu primește viză, refuz ce generează protestele publice ale unor artiști precum Arthur Miller, Norman Mailer sau Martin Scorsese. În aceeași perioadă, la Paris, Antoine Vitez, care-l invitase să lucreze acolo, nu mai apucă să-i vadă spectacolele după Molière…

În 1991, Dario Fo scria un nou monolog cu ecou: „Johan Padan și descoperirea Americii”, poveste într-un străvechi idiom inventat despre existența unui grup de europeni naufragiați cândva, la începutul secolului al XVI-lea, și despre indienii cu care se confruntă, episod spectaculos, pierdut în istorie… Unul dintre nenumăratele monologuri din literatura sa, ale cărei merite au iscat întotdeauna discuții.

Umbrit mereu de activist, și nu invers, scriitorul Dario Fo și-a făcut mâna pe texte satirice, a trecut apoi la piese cu structură mai amplă, fără să părăsească genul comic, pe care le-a încercat el însuși pe scenă. Ferm convins că actorii ar trebui să-și facă propriile lor scrieri pentru scenă, a probat nenumărate posibilități ale limbii, resuscitând genuri uitate, exploatând ironic și sarcastic elemente tradiționale și remixându-le într-o scriitură bogată, suculentă, briliantă, greu de tradus.