Emil Botta s-a stins în dimineaţa zilei de 24 iulie 1977, duminică, la Spitalul Alexandru Sahia, din cauza unui stop cardiac. Iar moartea, ca tot ce i s-a întâmplat actorului şi omului Botta, a fost şi ea „de pe altă planetă”. Şi, astfel fiind, nu l-a speriat. Şi-a dat sufletul liniştindu-l pe medicul Radu G. Ioan, care-i era aproape: „Mă simt foarte bine.”

Dar până atunci viața avea să închidă între copertele ei o poveste… Care începe într-o toamnă îndepărtată, în zorii trecutului secol XX, mai exact în 1911, se năştea la Adjud o fiinţă omenească ce avea să fie mereu mai aproape de cer şi mai departe de pământ. Un om şi un artist mistuit de „un dor fără saţiu”, care este chiar titlul unui dintre volumele cu care avea să-şi facă loc în istorie poeziei. Numele lui este Emil Botta.

În intervalul 1911-1977 a traversat viaţa ca slujitor al închipuirii, în poezie şi teatru. A fost, înainte de orice, un iubitor de himere, de care s-a lăsat posedat în versurile pe care le-a scris şi de rolurile pe care le-a făcut. A fost, spun cei care l-au cunoscut, un singular şi un neasemuit. La câteva zile după moartea lui, un contemporan (Eugen Jebeleanu), scria următoarele rânduri în Luceafărul din 30 iulie 1977: „Retractil, deseori ironic, mânios nu o dată – el era numai nedumerire. Nedumerirea Spiritului, care nu ştie ce rost are pământul. Ca să calce pe el oamenii, câţiva ani, şi apoi să fie înghiţiţi de el, pământul, şi transformaţi pe vecie în făină de oase şi culturi de viermi? Spiritul descins din alte lumi se umplea de oroare şi respingea, cu nedumerire, Materia acestei planete.”

A fost actorul-poet şi poetul-actor, artistul cu priviri albastre, rob al fantasmelor, născut pentru a scruta ce e dincolo de graniţa existenţei omeneşti şi de frontiera vieţii „reale”. Iată profesiunea lui de credinţă, aşa cum el însuşi o exprimase devreme, în 1930, aşa cum avea să rămână până la sfârşit: „Liberi suntem să compunem din aparenţe figura tuturor realităţilor. Oare noaptea nu se agită pe străzi şi pătrund în locuinţe personagii ciudate, creaţii ale imaginaţiei noastre? Am crezut într-un alb şi îndepărtat teritoriu şi am ascultat, asemenea chemărilor de dincolo de noi, mesagiul unei alte vieţi.”

Atât în poezie, pe care a trăit-o şi a scris-o neîntrerupt, până în ultima clipă, sau, mai bine zis, care l-a trăit până în ultima clipă, cât şi în teatru, unde s-a impus uşor, de la sine, imediat ce şi-a încheiat studiile, Emil Botta a fost un călător dincolo, un artist din categoria posedaţilor, un creator din regnul irepetabililor. Asta s-a dovedit a fi încă din 1929, anul debutul său ca poet în „Biletele de papagal”, revista lui Arghezi, şi anul înscrierii la Conservatorul de artă dramatică din Bucureşti, până în 1977, anul morţii, precum şi în posteritate. Ca actor, a fost remarcat încă din spectacolul „Maya”, de Simon Gantillon, un succes interbelic, la „Teatrul Liber” (o clădire din spatele Poştei Centrale), chiar în 1932, când a absolvit Conservatorul. „Impresionant de veridic, dovedind o inteligenţă scenică rară şi o acuitate a sensibilizării textului neobişnuită la un debutant” – iată cum comenta în „România literară” Cicerone Theodorescu, cronicar cunoscut, după ce-l văzuse în prima lui apariţie pe „scândură”. Apoi au urmat roluri şi iar roluri, poeme şi iar poeme, şi chiar romane. Fără oprire.

S-a alăturat formaţiei „13+1”, grupare de avangardă din capitala pe atunci europeană, chiar foarte, condusă de G.M. Zamfirescu. A jucat în piese de toate felurile. Contaminat de spiritul nonconformist al timpului, de dorinţa de autenticitate în tot şi în toate, se alătură congenerilor Eugen Ionescu, Emil Cioran, Pericle Martinescu, Horia Stamatu etc. într-un grup de tineri intelectuali ce vor un alt fel de artă şi cultură, căruia el îi dă numele autoironic de „Corabia cu Rataţi”. „În această opţiune a noastră”, povesteşte Pericle Martinescu, „acuzam semidoctismul, famfaronada, morga, snobismul, hipertrofiile de vanitate, iar când treceam pe lângă Capşa întorceam capul demonstrativ, fiindcă – aşa ziceam noi atunci – puţea a cabotinism…” În vara lui 36, a jucat pe Calea Griviţei, la Marconi, sub bagheta lui Sică Alexandrescu, în stagiunea estivală, care echivala cu retragerea teatrului din centru la periferie. Şi doar un an mai târziu câştigă o distincţie vitală pentru scriitori, Premiul pentru poezie al Editurii Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”, pentru un volum de neasemuit din literatura noastră, cu un titlu de neuitat: „Întunecatul april”.

La Naţional, al cărui angajat avea să fie mai mult de două decenii, a debutat şi a fascinat pe dată în 1938, în „Suferinţele tânărului Werther”, după Goethe. Intuiţia lui Ion Massof nu a dat greş. Ea a descoperit imediat „un temperament liric de o vibrantă sensibilitate, o personalitate – Emil Botta”. Au urmat roluri nenumărate, în piese canonice de Shakespeare, Claudel, Pirandello, Cehov, Ibsen, Hauptmannn, dar şi în spectacole după texte recente de la noi şi de aiurea. A fost Oswald din „Strigoii”, succes de proporţii în ’43-’44, Pylade din „Ifigenia la Delphi”, de Hauptmann (alături de Oreste, interpretate de George Vraca), ducele de Cornwall din „Regele Lear” şi mai târziu Othello, Ruy Blas în piesa cu titul omonim, Verşinin în „Trei surori” (alternativ cu Nicolae Bălţăţeanu”), Astrov din „Unchiul Vanea”, Ion din „Năpasta” (păstrat în filmoteca TVR) ş.a.m.d. A vorbit şi mai ales tăcut pe scenă zeci de ani, a privit şi transmis emoţie şi „dor fără saţiu”. Nu a etalat, ci a creat personaje, le-a adus de „dincolo”, dându-le formă şi conţinut. „Vocea marelui artist răsuna uneori cavernos, labirintic, provocată cum era de realităţi mai adânci decât cele obişnuite, de o sensibilitate prea înfocată (ce dezechilibra uneori şi gestica), împingând aceea voce spre tonuri grave şi accente tragice”, astfel povestea Arşavir Acterian. Renunţa adesea la machiaj şi la perucă, pentru a compune fără artificiu exterior, pentru a acredita personajul. Aceasta este arta lui Botta, reflecta Crin Teororescu în numărul patru al revistei Teatru din 1970:

„Dincolo de replici, presimţeai în el ceva foarte important şi valoros, care e în primejdie să se distrugă: avea liniştea înspăimântătoare, prevestitoare, a catastrofelor. Şi astfel îţi inocula sentimentul tragicului care nu se putea constitui dacă nu e precedat de intuiţia valorii ce urmează a fi încovoiată. Un proces similar am trăit în legătură cu prezenţa lui în Unchiul Vania. Astrov – în persoana lui Emil Botta – era spectacolul tragic al unor forţe sufleteşti de o orbitoare frumuseţe, care se irosesc înjosite în lumea în care el trăia. Toate făptura lui Astrov-Botta ne comunica sentimentul a ceva înalt şi nobil, care se degradează, care e terfelit în meschinăria triumfătoare a mediocrităţii. (…) Toate acestea dovedesc arta lui Emil Botta de a acredita personajul. (…) Statutul personal al ipostazelor dramatice comunicate de actorul Botta este un statut de <îngeri căzuţi>. Dacă ar fi fost numai un statut de <căzuţi>, n-am fi avut sentimentul tragic al distrugerii valorii şi totul s-ar fi limitat la un teatru <naturalist>, un teatru de <căzături>. Într-o lume goală, clădită pe <absenţă>, apariţia eroilor înfăţişaţi de Botta aduce Prezenţa; apariţia lor avea darul de a acredita, de a depune mărturie că, totuşi, chiar în acest univers vid, valoarea a existat, există.”

În ’51 actorul primea titlul de „artist emerit”. Dar brusc, după 1958, primeşte roluri din ce în ce mai puţine în teatru. Şi din ce în ce mai multe în film. Iar zece ani mai târziu, Teatrul Naţional îl obligă să se pensioneze…

Între timp, făcuse film, crezând cu tărie în arta cinematografică, şi scrisese mereu, făcând risipă de reverii, ascunzându-se în interior şi fugind de lumea din afara camerei modeste în care locuia, într-o casă de vizavi de Biserica Armenească. Pe peliculă, făcuse roluri singulare, în spiritul stranietăţii sale care sfida simţul comun, în „Viaţa nu iartă”, „Erupţia, „Când primăvara e fierbinte”, „Paşi spre lună”, „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, de Liviu Ciulei şi „Reconstituirea” de Lucian Pintilie, în cea din urmă creând un Paveliu tulburător. Şi câte altele… Pentru cei care l-au cunoscut direct sau doar prin poeziile lui, din amintirile altora şi din câteva înregistrări, rămâne exact cum a rămas în amintirea lui Radu Popescu, care scria astfel la dispariţia artistului: „Botta era în aşa măsură locuitor, aborigen al acestui univers, încât aceasta se observa în comportarea lui, în înfăţişarea lui fizică, în vorba lui. Aerul absent, solitudinea, incapacitatea stabilirii şi a continuării unor relaţii permanente de aici și veneau. Tot de aici – la acest bărbat atât de frumos, la acest actor obişnuit cu ţinuta, cu eleganţa marilor roluri clasice – mersul ciudat, pasul inegal, încovoierea cam şoldie, un fel de stângăcie, de nesiguranţă, pe asfaltul nostru pământean, semnul imponderabilităţii sau al supraponderabilităţii, al celui venit din altă planetă.