Nu s-a zbătut niciodată să obțină roluri, dar a lucrat mult pentru fiecare. Aproape niciodată, spun colaboratorii, nu vine la o zi de filmare fără să-și fi învățat textul și fără să știe exact ce are de gând să facă într-o scenă sau alta. Aparența glacială, căreia îi datorează destule partituri de „fată rea”, se topește imediat în afara scenei sau a platoului de filmare. De unde vine forța care a consacrat-o și ce-i oferă profesia actriței de peste 70 de ani și cu avere de peste 50 de milioane de dolari?
Teatrul și filmul au fost de nedespărțit în cariera artistei americane încă de la început, adică încă de la lansarea pe orbită, care s-a întâmplat în anii 1980, simplu, de la sine, după câțiva ani de actorie la New York. Scena îi este indispensabilă, pe scenă a învățat să fie actriță și tot pe scenă a înțeles clar că falsul și falsitatea se plătesc. „Iubesc chimia care se poate crea între actorii de pe scenă și spectatori. E chiar moleculară, energiile umblă de acolo-colo. Am început la teatru și, când am intrat în lumea filmului, simțeam că energia mea o să spulbere camera de filmat”, povestea peste ani.
Cine era Glenn Close când a început totul? O tânără născută în America, având la activ câteva experiențe personale cât se poate de interesante. Tatăl, medic, a lucrat mult în străinătate, participând la diverse misiuni, așa că Glenn a descoperit mai multe tipuri de educație, pentru că a învățat în SUA, Belgia sau Elveția, înainte ca tatăl să rămână șaisprezece ani în Congo. Împreună cu surorile ei, s-a supus severității propovăduite de mișcarea religioasă conservatoare Moral Re-Armament (MRA) la care au aderat părinții. Înființată de un fundamentalist, gruparea avea patru principii absolute: „cinste, puritate, altruism și iubire”.
A studiat teatru și antropologie, a debutat pe Broadway și a fost remarcată imediat, chiar de la primul rol din spectacolul „Love for Love”, și prompt premiată.
Istoria fericită se va repeta după câțiva ani de teatru. La 35 de ani, când și-a făcut adevăratul debut în film, a jucat cu Robin Williams în „Lumea văzută de Garp” și a fost nominalizată la Oscar.
Glenn Close a devenit însă un nume după prestația din „Atracție fatală”, unde juca alături de Michael Douglas. Alex Forrest, amanta răzbunătoare, se va transforma, în timp, într-un fel de zeiță protectoare personală, cu valoare de prototip în portofoliul de roluri al actriței. Un personaj neînțeles sau prost înțeles, va explica actrița mai târziu, tocmai pentru că a rămas una dintre cele mai mari „ticăloase” din cinematografia modernă. Femeile malefice pe care a continuat să le joace pe marele ecran, în roluri pentru care așa-zisa răceală, forța și chiar machiavellismul erau definitorii, i-au consolidat statutul, impunându-i calitățile actoricești. O avocată fără scrupule, o văduvă intrigantă în „Legături periculoase”, o vrăjitoare obsedată de modă și ucigașă de câini în „101 dalmațieni”, o vice-președintă cu voință de fier în „Air Force One” sunt personaje care au dezvăluit-o, dar fără să spună totul despre ce poate în fața camerei de filmat.
„E o actriță care îi conferă ușor rolului forță și inteligență”, comenta pentru „The Guardian” dramaturgul Christopher Hampton, care a colaborat cu ea aproape treizeci de ani, autorul versiunii scenice pentru „Legături periculoase” și colaborator al lui Andrew Lloyd Webber pentru „Sunset Boulevard”, piesă care a readus-o pe scenă pe Glenn Close în 2016. În 1987, a jucat același rol în montarea de pe Broadway, având ca partener un necunoscut pe nume Kevin Spacey. Box-office-ul n-a mers, dar n-a trecut mult și „Atracție fatală” a intrat în cinematografe. Peste un an, Glenn Close a fost o opțiune fermă pentru Marchiza de Merteuil, când Stephen Frears a început filmările la „Legături periculoase”.
Norma Desmond, eroina tragică din „Sunset Boulevard”, rol pe care Andrew Lloyd Webber i l-a încredințat în 1993 pentru autocontrolul ei „de oțel”, este un personaj la care Glenn Close s-a întors după mai bine de douăzeci de ani, când și-a scos costumele de la naftalină. În treacăt fie spus, în urmă cu câțiva ani actrița și-a donat colecția de costume Facultății de Arte de la Bloomington, Indiana. Revival-ulul de pe West End a fost un succes. „Actoria bună e un fel de magie”, comenta actrița într-un interviu, „pentru că faci oamenii să creadă, iar oamenii se emoționează numai atunci când cred. Iar eu vreau să se emoționeze. Cred că tehnic e importantă, dar nu e totul. Există actori care au o tehnică extraordinară, dar care lasă spectatorul rece. Or, pentru mine, asta nu înseamnă să fii un mare actor. Ca spectator, nu vreau să înțeleg actoria.”
În rolul Blanche Dubois din „Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams, actrița a mizat pe contradicțiile personajului, nu pe poezie, și a câștigat. În montarea apreciată a lui Trevor Nunn din 2012, Close a adus comedia în tragedie, comenta Michael Billington, exprimând și durerea adevărată, și falsa măreție a personajului într-o interpretare ce va rămâne de referință.
Ce face Glenn Close acum? E bucuroasă că joacă alături de fiica ei, actrița Anna Starck, împreună cu care a participat la lansarea filmului „The Wife”. Urmărește lumea de la distanță, dacă se poate spune așa, evitând, ca întotdeauna, petrecerile (pe care spune că le urăște) și evenimentele cu glamour.
Singură în fotoliul de acasă (la New York sau în altă parte) ori la o cină cu prieteni, Glenn Close privește nu fără îngrijorare societatea în care trăiește și în care se întâmplă lucruri „devastatoare”: „Rețelele de socializare sunt acum ca sistemul nostru nervos și, dacă tot pompăm porcării în sistemul nervos, o să aibă un efect asupra populației”.
Urmărind scandalosul caz Harvey Weinstein spunea că, pe parcursul carierei ei, sexismul din industria cinematografică a virat-o mai încet decât ar fi trebuit. „Artiștii, ca să fac o afirmație cu caracter foarte general”, îi explica recent unui jurnalist, „merg pe o linie foarte subțire. Câteodată, ca în cazul dragului meu prieten Robin Williams, care a fost la un pas de nebunie, ceea ce îi face mari artiști îi face și ființe umane foarte complicate. Dar asta nu înseamnă, desigur, că au voie să vâneze și să abuzeze oameni.”
