S-a născut într-o familie de evrei, pe 29 iulie 1912, undeva în comuna Pantelimon din judeţul Ilfov. Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri. Provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava, descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor, începutul poveștii lui cu creștinismul: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.”

La 7 ani, merge la şcoală, urmând în particular şi şcoala „Clementa”, iar ceva mai târziu, la liceu îi va avea colegi pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Alexandru Paleologu şi Dinu Pillat de care viaţa îl va lega puternic… Copilăria petrecută în mahala este unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată” i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism. Iar felul în care a privit poporul român e plin de o sensibilitate crudă şi aproape ţărănească, pe care intenţionat nu a lăsat-o şlefuită de toate şcolile prin care a trecut. „Aici e ţara lui «Ion», a fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus «trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi», iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-odată, gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât, care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş.)”

Despre toate astea trebuie să-și fi reamintit Steinhardt în drumul de la Rohia spre spitalul din Baia Mare, dacă e adevărat că înaintea morții ne revizităm viața. Steinhardt suferea de o anghină pectorală care s-a agravat în acel martie și a hotărât să plece de urgență la București. Drumul de la mănăstire până la aeroportul din Baia Mare l-a făcut împreună cu Părintele Justin Hodea, starețul mănăstirii, și cu părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. În aeroport, înainte de îmbarcare, Nicolae Steinhardt suferă un infarct și este dus de urgență la spitalul din oraș unde pe 30 martie moare.

La 17 ani, începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, intrând astfel în lumea literară a momentului. Aceasta este perioada când începe să publice sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publică primul volum parodic „În genul… tinerilor”, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Tânărul începe să simtă gustul lumii literare şi al deliciilor intelectalului ce gustă cu plăcere din fructul oprit. În acei ani era unul dintre spectatorii fervenţi din sălile de teatru, citea cu pasiune tot ce apărea şi scria cu pasiune, combătea în presa vremii, şi încerca să vadă cât mai mult, să călătorească. Între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu.

Despre viaţa intimă a lui Steinhardt se ştie prea puţin. Totuși, în primii ani de după 2000, apărea la Editura Timpul volumul postum, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, o scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase Steinhardt mai târziu literaturii române. Povestea unei iubiri din tinereţe… cu geloziile ei cu tot, cu tristeţile ei cu tot.

„Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (…) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. „Fericirea” a existat, aşadar, şi înainte de „Jurnalul fericirii”. Apoi, ani întregi, după ce viaţa lui Steinhardt s-a schimbat definitiv, nimeni n-a reuşit să-l facă să vorbească despre tainele inimii lui, nici Ioan Pintea şi nici Zaharia Sângeorzan în volumul lui cu cele „365 de întrebări incomode”.

Şi totuşi, minunea s-a întâmplat în volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi”, care are curajul de a întrba direct: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”. Steinhardt trebuie să fi zâmbit şi apoi a avut curajul de a răspunde: „Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.

Adierea acestei poveşti din tinereţe, din perioada în care era student la Drept şi se plimba prin zona Cişmigiului cu iubita cu braţele pline de flori de liliac a rămas undeva, într-un sertar al inimii pe care nu l-a mai deschis decât poate, pe acel ultim drum spre Baia Mare, când se gândea la „păcatele tinereții”… Și nu poți să nu te întrebi ce destin ar fi avut, oare, Steinhardt, dacă ar fi rămas cu fata cea zâmbitoare cu care se plimba în cartierul din zona Cişmigiu, romantic şi plin de speranţe, în anii în care era student la Drept?

Începutul „fericirii”

„Un pahar? N-am spart niciun pahar… Nu ţin minte… (…) Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi-a mea? (…) Mă uit la ea-e ea, dar e ca-n vis, face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel. Şi sincronic cu ea, şi lumea e alta, suprarealistă. (…) Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fi aievea…”. Aşa începe coşmarul închisorii comuniste – însoţit de „binecuvântarea” tatălui: „să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni!” – care se va transforma în marea experienţă a vieţii lui.

La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica – Pillat. Toţi prietenii lui Constantin Noica, printre care Nicu Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marietta Sadova vor trece prin acelaşi calvar ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla…

La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat – culmea ironiei! – în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica-Pillat” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

Întâlnirea lui cu Dumnezeu s-a desăvârşit în aceste locuri de cumplită suferinţă. Steinhardt nu execută toţi cei 13 ani de închisoare, în 1964, fiind beneficiarul deciziei de graţiere generală a deţinuţilor politici. Botezul săvârşit în închisoare, pe data de 15 martie 1960, îl va desăvârşi imediat după eliberare, prin taina primei împărtăşanii, la schitul Darvari din Bucureşti. „Jurnalul fericirii” va fi redactat într-o primă variantă în 1970 şi confiscat de Securitate în 1972. Îi va fi restituit în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, confiscată şi ea. Cartea a circulat în samizdat în rândul intelectualilor.

Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, câteva au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989. Dar Steinhardt moare și nu apucă să trăiască sfârșitul comunismului.

Întreaga lui concepţie despre Dumnezeu pe care l-a iubit, predicând nu frica, ci bucuria, considerând că suferinţa este calea inferioară, iar fericirea calea superioară, s-ar putea rezuma într-o sintagmă: „Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este”. Iar afirmația cea mai puternică și care rezumă întreaga lui concepție despre creștinism ar fi aceasta: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul.”