La sfârșitul piesei, un dans în jurul unui cadavru, un tango al morții, dincolo de care rămân valorile ucise, visele prăbușite și eșecul unei ideologii criminale. O mișcare spre neant, dinspre o viață sinonimă cu suferința și înstrăinarea. Sunt ultimele imagini din celebra piesă din 1965 a lui Slawomir Mrozek, polonezul revoltat care s-a stins pe 15 august 2013 la Nisa, după decenii de exil autoimpus.

O moarte care nu dovedește nimic, înțeleg din tăcerea și din puținătatea vocilor care au dorit să vorbească despre un scriitor al cărui destin a purtat limpede amprentele dureroase ale unui secol nebun și crud. Libertatea se plătește scump, iar durerea rămâne necesară ca oxigenul, dar nu explicabilă fără rest. Punte spre altă identitate și în aceste vremuri în care parcă nimic nu mai dovedește nimic, durerea face casă bună cu absurdul în literatura și în viața revoltaților. Printre ei, acest polonez mândru că, deși a trăit departe de țara natală bună parte din viață, pentru el limba maternă n-a ajuns un idiom mort. Slawomir Mrozek aducea în „Tango“, cea mai jucată piesă a sa, un dans al morții inevitabile. Lui însuși destinul îi oferise un dans neîntrerupt cu moartea. Un răzvrătit pe nume Arthur, un fel de Hamlet modern, spun criticii, se ridica împotriva valorilor iconoclaste ale părinților într-o piesă în care fiecare personaj găsește orice altceva decât certitudinea după care tânjește. O comedie absurdă, prezentată în Marea Britanie la un an după ce a fost scrisă, începându-și lungul drum pe scenele din lume. Dintr-o țară în care dramaturgia polonezului n-a avut mare impact, criticul Martin Esslin, în anii 1960 consilier la Royal Shakespeare Company, îl așeza pe Slawomir Mrozek în rândul suprarealiștilor politici care vor netezi drumul pentru alți artiști polonezi, printre care Andrzej Wajda, care, de altfel, a și regizat cealaltă piesă foarte cunoscută a autorului, „Emigranții“, în 1975, la Cracovia, sau Jerzy Grotowski.

Critic acerb al comunismului și al regimului totalitar, autor de alegorii politice îmbrăcate în comedii absurde, în siajul teatrului suprarealist est-european, Slawomir Mrozek a plecat din Borzecin, un sătuc din Cracovia, unde s-a mutat familia când tatăl său a primit un alt post. De acolo a plecat, fără să știe că o să străbată lumea în lung și în lat. A studiat în tinerețe arhitectura, istoria artei și Orientul, dar, cuprins de miraj, s-a înscris în Partidul Muncitoresc din Polonia și a devenit gazetar. Acesta a fost începutul.

N-a durat mult și ce credea tânărul s-a văzut, dincolo de limbajul esopic, în „Poliția“, prima lui piesă de teatru, impregnată de spiritul lui Kafka, parodie curajoasă a terorii staliniste. Ascuns în spatele literaturii, scriitorul a rezistat o vreme, dar în 1963 a făcut marele pas: a fugit în Italia. Au urmat Franța, Mexic și iar Franța, al cărei cetățean cu acte în regulă a devenit în 1978.

În anii ’80, respirând aerul libertății, a scris enorm. Proza scurtă și textele dramatice concepute atunci sunt considerate acum printre mostrele cele mai valoroase de literatură poloneză. Însă tot atunci a scris și „Alfa“, singura piesă pe care a regretat că a publicat-o, pentru că era o calomnie la adresa lui Lech Walesa, lider al Solidarității poloneze, pe atunci în închisoare. Exilul, înstrăinarea și dezumanizarea europeanului în a cărui literatură se revarsă umorul, vorba tăioasă, care tulbură, ecou al întrebărilor fără răspuns și ironia absurdului aduc în scrierile lui suflul tare al anxietății în fața răului, căci răul este, de fapt, personajul principal. Când scriitorul a venit din Franța într-un turneu la Varșovia și Cracovia, unde bărbatul fragil, cu ochelari, a avut surpriza de a fi așteptat de mii de oameni. Un fiu al Poloniei, care denunțase cândva în ziare atrocitățile unui regim politic criminal, se confrunta cu o țară pe care nu o mai recunoștea.

În 1996, Slawomir Mrozek se întorsese în Polonia liberă definitiv. Dar nici atunci realitatea nu se potrivea cu așteptările, așa că, după doisprezece ani, în 2008, a plecat din nou în Franța…