Quo volas? După luni de carantină și suspendarea temporară a normalității, așa cum ne-am obișnuit să o definim, implicit ca activitate socială, deci și suspendarea vieții culturale, Teatrul Nottara și-a reînceput spectacolele în stagiunea estivală, în condițiile impuse, cu spectacolul „Citadela”.

În contextul aparte, în care se optează mai ales pe comedii ușoare, de divertisment, care să nu ne zdruncine mintea neîncetat bombardată de mai multe luni preponderent cu vești despre pandemia Covid-19, într-un context radicalizat din toate punctele de vedere, „Citadela” are o formidabilă actualitate. Jucat pe Terasa Teatrului Țăndărică, de unde se văd preponderent cerul și pescăruși brăzdându-l în amurg, „Citadela”, un spectacol despre pasiunea și natura zborului, ne invită să reflectăm cu sinceritate la esența libertății, a responsabilității și, mai cu seamă, la marele spectacol al vieții și al morții. Să contemplăm deopotrivă moartea vieții și viața morții. În fond, teatrul este acea modalitate artistică care poate și trebuie să facă acest lucru.

Prin deșert și prin deșertăciune

Monodrama americană „Grounded” a lui George Brant a avut premiera în 2013 și este printre primele spectacole care au ca temă noile forme de război.

În viziunea regizorală a Ligiei Ciornei, piesa dramaturgului american primește noi valențe, prin sugestiva schimbare de titlu și integrarea „Citadelei” lui Saint-Exupéry, pe de o parte, făcându-se astfel o trimitere culturală europeană semnificativă, și prin inserarea unui fragment de realitate românească în textul american prin introducerea imaginilor câtorva celebre aviatoare românce – Elena Caragiani, prima femeie-pilot din România, Elena Burnaia, parașutista Smaranda Brăescu și Mariana Drăgescu – pe de altă parte. Astfel îmbogățit, spectacolul reușește să arate dincolo de ceea ce propune, căpătând valențe de simbol, dincolo de reperele culturale. Deșertul din Nevada este deșertăciunea vieții moderne, zborul, aspirație, survolarea, realitatea frustă a unei vieți monitorizate. Aici devine un sinonim pentru oriunde.

Un alt fel de a zbura, un alt fel de a lupta – de la zbor la drone warfare

Zborul se schimbă în contextul noii arte a războiului. Câmpul de luptă s-a schimbat în mod radical, la fel și armele. De la războiul psihologic indus prin mass-media – brain warfare, cum am citit de curând că se numește în limbajul științific american starea indusă în care mintea nu mai reacționează pe baze raționale, conform liberului arbitru, ci pe baza unor impulsuri induse din afară – de intimidare, nesiguranță, spaimă etc., la războiul climatic și tehnologia HAARP, războiul chimic, războiul biologic și ale sale arme biologice, ajungem la războiul dronelor. Sunt acele drone pe care le-am tot văzut prin filme și, după o perioadă, de la ficțiune la realitate nu e decât un pas.

Pentru pilotul nenumit în piesă al unui bombardier de luptă F-16, zborul este sinonim cu libertatea personală, în care relația cu cerul are o conotație aproape erotică. Avionul „este este tigrul meu” spune la începutul piesei personajul. Zborul este însă mai mult decât atât e o „suspendare în nemărginire”, care pe femeia-pilot o împlinește într-un chip aparte. Însă această planare per se, zborul de dragul zborului, ignoră scopul pe care, în ultimă instanță îl servește: războiul.

Morțile, moartea și viața sau dreptatea cui?

Morțile anonime, pricinuite prin bombele aruncate de la mare înălțime din avioane sunt prea abstracte, atât pentru noi, cât și pentru personajul din piesă. Când însă femeia află că e însărcinată, posibila moarte a copilului ei este ceva concret, nemijlocit, personal. Și, între morți și moarte, ea alege viața.

Apoi, la scurtă vreme, în timpul războiului din Irak, dorul de albastru revine cu putere, regulile jocului însă s-au schimbat amețitor de repede. „Zborul” se reduce la dirijarea unei drone sofisticate, așezată într-o rulotă aflată în deșert. Moartea apare iarăși de aproape, ca o evidență care nu poate fi trecută cu vederea când drona survolează ore în șir deasupra unui morman de cadavre.

Femeia-pilot descoperă că, mergând la război, așa cum alții merg la lucru, participă la instaurarea războiului permanent. Iar sentimentul de culpă, ce apare, este cât se poate de concret și de personal. Poate fi ea însăși oricând punctul în mișcare de oriunde, ce devine ținta păsării cu mii de ochi și în fapt nimic nu confirmă legitimitatea ideii că ținta este totodată și inamic. Țintașul devine potențială țintă.

Citadelă, te voi clădi în inima omului

Este o frază a lui Saint-Exupéry din însemnările făcute cu ocazia misiunilor de  luptă din timpul războiului și publicate postum în cartea cu același titlu, „Citadela”. Dar ce te faci când această citadelă, această scintilla animae este atât de adânc îngropată în sufletul omului, asemeni unui diamant în deșert, încât pare să nici nu existe? Este oare oglinda ororii, ca la grecii antici, singura cale pentru omul modern, care este somnambul și amorțit, funcționând pe pilot automat, să se trezească? Să nu uităm că din uniunea Afroditei (iubirea) cu Ares (zeul războiului) s-au născut Phobos (frica) și Deimos (groaza). Ambele fie încremenesc individul, fie îl scot din sedentarismul său sufletesc. Al celui aproape mort, încă dinainte să moară.

Cum poți să descoperi citadela? Există străfulgerări, care învolburează apele conștiinței. Iubirea, bunăoară, iubirea ca șansă de trezire, nu neapărat ca împlinire socială, până la adânci bătrâneți. Pilotul din piesă se îndrăgostește. Și, alegând viața în locul morții, se îndreaptă spre adevărul ce se află dincolo de adrenalină și spaimă. Alegerea vieții trezește conștiința și, fără să caute neapărat citadela, are toate șansele să o descopere. Puțin simplificat, spiritul tineresc de aventură din Top Gun întâlnește abisul transformator din „Karamazovi”.

Pilotul nu se mai înalță în văzduh, ci planează în adâncuri.

Jocul Isabelei Neamțu este o creație complexă. Își conduce cu mână sigură personajul și construiește pas cu pas întreaga poveste, dozând reușit momentul culminant și pe cel liric, redând cu multe nuanțe măcinarea lăuntrică a femeii-pilot între aspirație și iubire, supunere și vină, disciplină și revoltă. Foarte reușită ilustrația muzicală a spectacolului, precum și proiecțiile video gândite tot de regizoarea Ligia Ciornei.

Pe textul care are ritm aproape filmic, fără timpi morți, Ligia Ciornei și Isabela Neamțu creează un spectacol matur, puternic și convingător.

Închei cu un citat din „Citadela” lui Saint-Exupéry: „Când vei fi salvat de moarte, să nu mulțumești niciodată. (…) Păstrându-te, Domnului i-a fost de folos, dacă tu valorezi ceva. Iar dacă îți exprimi prea tare recunoștința înseamnă că îți lipsesc și modestia, și orgoliul. Căci în ceea a salvat nu soarta ta neînsemnată e importantă, ci opera la care colaborezi și care se exprimă prin tine”.

La crearea cărei opere contribuim fiecare din noi și în ce fel? Unde începe și până unde ține responsabilitatea noastră? Care este prețul zborului fiecăruia într-o lume care și-a pierdut reperele, instaurând războiul ca pe un sinonim al normalității, o lume în care răul ia chipul binelui, moartea ia chipul vieții și viața pe cel al morții? Iată câteva din întrebările cu care spectatorul pleacă de la acest spectacol. Pentru că așa cum descoperă personajul, „deșertul (viața) este un loc, un spațiu în care poți să te și oprești, nu doar să îl străbați” pe repede înainte, automat.

O producție Doctor’s Studio

„Citadela” după „Grounded” de George Brant

Traducerea: Isabela Neamțu

Regia: Ligia Ciornei

Scenografia: Andreea Sărău

Cu: Isabela Neamțu