…nici până azi nu știu.” Așa începea un cântec al lui Ștefan Bănică (Seniorul) din vremea când întrebării – căreia premeditat nu i-am adăugat semnul din dotare –, oricum nu-mi dădea prin cap să-i răspund. Nu că s-ar fi schimbat ceva între timp, cu excepția faptului că am învățat să dau târcoale ca o autostradă de centură unui răspuns pe care habar nu-l am. Fiindcă se circulă foarte țanțoș cu un picior pe Gürtelul și unul pe Ringul soluțiilor, doar-doar s-o face uitată întrebarea. Oricum, la vremea când mă străduiam, cu lacrimi amare și suspine Sturm und Drang, să învăț tabla împărțirii și a înmulțirii (fără conotații, SVP), și când ascultam de zor vinilul (îi zicea placă sau disc) actorului, alte întrebări mă adormeau (mai era până la insomnie), neizbutind să le prind șpilul. Că „așa este jocul (…) arde-l-ar focul”, mai ales în șpilhozenul pe care ni l-a dat veșnicia ca pe-o ținută de gală. Așa că eram mult mai preocupat să pricep care era chestia cu un vers din altă melodie a lui Bănică den Aauwe („Îmi acordați un dans”): „Trei minute păsuire/Observați sunt om subțire”. Muntean get-beget, mi se părea logic ca un ins subțire, unul numai piele și oase (ca mine? ca Bănică?), să nu aibă piedici pentru numai trei minute „pă… suire”. Pesemne, problemele îi apăreau (personajului) la coborâre. Mie, la (noțiunea de) „suire”. Deși, din câți copaci frecventasem, pentru niciunul nu fusese nevoie de atâtea parlamentări. (E drept, părinții, aici – în textul cântecului –, erau deja de față, în sală, adică mai avan decât obligația de-a apărea „mâine cu tata tuns la școală”.)

Când am ajuns să înțeleg (cum? nici până azi nu știu) că păsuirea nu era nici alpinism, nici suită muzicală, tocmai mă apucasem să-l parafrazez pe Napoleon (Dumnezeule, câte se pun pe seama bietului corsican!). Vasăzică, păsuirea era pentru lași. Ar fi fost și anapoda altfel, în geografia adolescenței ca impetuoasă și fermecătoare suferință, identică aceleia a marmurei sub daltă. A pietrei, a lemnului, dar neapărat a marmurei fiindcă (dreptul la subiectivitate) nimic, într-ale sculpturii, nu mi se pare mai bizar, mai elocvent și mai blând decât Pieta a lui Michelangelo.

La lutul personal dăltuiau (șpăcluiau), de pildă, „Mușatinii” Soranei Coroamă și, până să mă văd Rhett Butler al lui Clark Gable, eram neapărat Ștefăniță Vodă al lui George Motoi. (E o anume căutătură, jumătate profil, pe sub sprânceană, a celor doi, care…) Și integrala Shakespeare a BBC-ului, experiență pentru care nu aș mai avea nici suficientă răbdare, nici… ingenuitate estetică, așa-zicând.

Acum, nu m-aș mira ca, dacă mi-ar da prin cap să-l revăd pe Gable în acel rol, să fiu întâi supus unui proces de „deparazitare ideologică”. Am mai pățit-o și cu greu (și a-nevoie) am renunțat la „greva scândurii”: „Danton”, TNB, distribuție de zile mari (uluitor Florin Piersic în Camille Desmoulins, nu mai zic de Mircea Albulescu în Danton ori Radu Beligan în Robespierre – personajul celui din urmă mi se pare una dintre cele mai detestabile figuri din istorie, Pol Pot i-a fost sigur reîncarnare), dar, la prima pauză, din off, explicații despre „burjuii în ascensiune” și tot tacâmul marxistoid. Mai trivial nici că se putea pentru un îndrăgostit de Camil Petrescu și, pe cale de consecință, fan al lui Danton (sunt acolo niște didascalii care mai erotice, care mai poetice – „privire de crin alb” – spectaculoase/spectaculare în sine, pentru tărâmuri ca al showului de cuvinte). Ca să zic așa, dacă dragoste o fi fost, nimic era să nu mai fie.

Până când Alexander Hausvater nu mi-a demonstrat cum se pot pune cătușe florilor fără ca acestea să-și piardă mugurii și nădejdea de a îmboboci vreodată. Necesar și suficient. În rest, suirea, suișul și ascuțișul afectivității de emo optimist – paradoxul e inevitabil într-un context gotic – vagabondează între imaginile rămase pe retină ale scenelor deșertificate, reluările online necesare oricum și tentativele de aproximare ale unui viitor din care imediatul cu certitudine va trimite pentru mai departe unelte care, asemenea buzduganului zmeiesc, vor bate în poartă, în masă și se vor agăța în cuiul din cabinele și magaziile de decoruri ale zilei de poimâine. Ale cărei basme bat, până una-alta, cu ciocul în găoace pe dinlăuntru. Dar, nu uitați, rățușca cea urâtă era pui de lebădă.

Altfel, concluzia e-n finalul https://www.youtube.com/watch?v=SjTOqEV5pu4, viitorul în ouă și morala una singură: „pelicanul sau babița”.