În ea coabitează mai multe ființe. Nu numai că ele nu se exclud una pe alta, ci și colaborează, creând un amestec unic, o individualitate configurată din pluralitate, astăzi poate cunoscută publicului larg mai ales de pe marele și micul ecran. Ea rămâne însă prizoniera scenei, la care se întoarce mereu sau, altfel spus, pe care nu a părăsit-o, de fapt, niciodată.
Ca și, să spunem, Judi Dench, Isabelle Huppert sau Jeremy Irons, Helen Mirren are o poveste lungă, chiar foarte lungă, cu scena. Ea a început la 20 de ani, când a fost o Cleopatra de neuitat pentru reputatul critic de teatru Michael Billington de la cotidianul „The Guardian”, care a omaginat-o recent într-un articol pe care i-l dedică la împlinirea a 75 de ani, așezându-i personalitatea sub semnului pluralului și al amestecului. „Acum să fiu eu însămi e uluitor”, spune actrița, care nu e deloc nici o persoană comodă și nici o obișnuită a evenimentelor din viața mondenă și la care încrederea în sine nu exclude, ci, dimpotrivă, implică îndoiala cu privire la sine. E cât se poate de simplu: „Ar fi greșit să crezi despre tine că ai întotdeauna dreptate, că ești întotdeauna corect, perfect și strălucitor. Îndoiala de sine e cea care te face să încerci să face progrese”.
Într-un fel, în cazul lui Hellen Mirren, care crede că actorii chiar ar trebui să fie „vagabonzi”, scena este ancora care te poate ține la mal când ai tendința să rătăcești pe apele spectaculoase ale cinematografiei. Traseul ei o arată, deşi la ea nu este vorba despre o întoarcere, pentru simplul fapt că multpremiata artistă a cinematografiei de azi, bombardată pe bună dreptate cu distincţii şi recompense care mai de care mai importante, nu a renunţat niciodată la teatru. Răsfăţata creatorilor de film, rebela autodeclarată atee, cu înclinaţii antimonarhice, iubeşte scena, experienţa „pe viu”. Sunt numărate orele de filmare pe care i le-a adus succesul într-o carieră de peste jumătate de secol, dar Helen Mirren n-a putut renunţa la teatru, teatrul care i-a dat putere şi strălucire, umor, spirit rebel, seducţie şi o încredere în sine care ia adesea forma aroganţei. Și, poate, înainte de orice, i-a dat ororea de clișee.
Aceasta este lupta principală, lupta eternă a actriței: lupta cu clișeele. Clișeele în care avem tendința să gândim, clișeele printre care trăim, clișeele care ne pândesc la colț ziua, în amiaza-mare, când mergem la cumpărături, pe platoul de filmare și pe scenă. Clișeele care ne limitează și ne distorsionează realitatea. Clișeele care ne fac să ne punem singuri bariere și limite. „Rebela” sau „sexy la 60 de ani” – tot clișee. Cum să nu râdă când se vede redusă așa? Cum să nu se înfurie? Căci ea este, cum bine sintetiza Michael Billington, în primul rând un amestec: „un amestec etern de spirit nomad și spirit maiestuos”.
Lui Helen Mirren nimic din ce este actorie nu-i e străin, ca, de altfel, nimic din ce e omenesc. Din viaţa ei profesională, care a început la 20 de ani cu Cleopatra în „Antoniu şi Cleopatra” de William Shakespeare, la londonezul Old Vic, nu pare să lipsească nimic. Deschisă, şarmantă, emanând forţă și, înainte de toată, liberă, actriţa născută din tată rus, cu fabuloase poveşti în spate, şi din mamă englezoaică a făcut teatru autentic, urcând treptele unui traseu poate mai spectaculos decât cel din film, prin nivelul artei ei obligându-i pe criticii cei mai elitişti și cei mai exigenți să-i dea toate premiile posibile. A început prin a fi o actriță de teatru clasic cu uimitoare mijloace și a continuat prin a se maturiza și a se rafina ca actriță, câștigând premii semnificative. A jucat Shakespeare la cele mai bune teatre din Marea Britanie ani la rând. Încrezătoare în forțele proprii, și-a păstrat ceva din spiritul aristocratic din povestea de familie (bunicul din partea tatălui a fost un aristocrat rus din armata țarului care, atunci când a venit revoluția din 1917, tocmai negocia o înțelegere în Anglia) și acest ceva, spun cunoscătorii, se vedea în rolurile sale de la Royal Shakespeare Company, trupă în care a ocupat un loc important și unde a jucat patru ani, înainte de a pleca să lucreze cu Peter Brook la centrul lui de cercetare de la Paris. În Africa, unde a participat la experimentele echipei lui, a jucat teatru în deșert și în sate aproape pustii, pe un covor, în fața oamenilor care nu știau ce este teatrul.
Şi povestea merge mai departe, deși cu o întoarcere. Helen Mirren revine la Royal Shakespeare Company, încearcă Nina din „Pescărușul” lui Cehov și astfel se naște o creație rămasă în istoria trupei, dar e și hipnotica, senzuala domnișoară Julia a lui Strindberg.
Și urmează toate acele regine însigurate pe care le întruchipează fără să se repete într-o mulțime de filme cunoscute: „Regina”, „Nebunia Regelui George”, „Elisabeta I” etc. Palmaresul ei impresionant include, pe lângă aceste creații, o mulțime de roluri-unicat, greu de clasificat. Unii poate și-o amintesc în producţia americană după „Furtuna”, în care Prospero a devenit Prospera, special pentru ea, la dorinţa regizoarei Julie Taymor. Alții poate o țin minte pe Alma Reville din „Hitchcock” (2012), iar alții pe Sofia Tolstoi, pe Ecaterina I a Rusiei, pe Ayn Rand sau pe Betty McLeish din „The Good Liar”/ „Maestrul minciunilor” (2019), personaje în care a pus câte ceva din ea. Imperială și aventuroasă în același timp, cum o descrie criticul amintit, ea fascinează într-o mulțime de roluri.
Distincţiile și titlurile onorifice sosesc și ele tot timpul – peste 60 de premii de specialitate și peste 40 de nominalizări la festivaluri de film importante. Dar nu toate aceste titluri reuşesc să ajungă la actriţa cu opțiuni imprevizibile. De exemplu, acceptat în 2003 titlul de „Dame Commander of the Order of the British Empire” din mâinile Prinţului Charles, deşi cu câţiva ani în urmă refuzase, cu o fermitate rar întâlnită, să-l primească.
Peste câțiva ani, o mulțime de admiratori au șansa să pătrundă altfel în lumea artistei. O șansă cu atât mai prețioasă, cu cât lui Helen Mirren nu-i place deloc să-și păstreze acasă, în cufere sau pe rafturi, semnele recunoașterii și ale gloriei. În 2007, când i-a revenit premiul Oscar pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru „The Queen”/„Regina”, regia Stephen Frears, actriței i-a apărut volumul „In the Frame: My Life in Words and Pictures”. El a fost posibil mai ales unei mame grijulii, mândre de fiica ei. „Făcând teatru, iubind efemeritatea lui (de „sculptură în gheață”, cum mi l-a descris cineva odată, căci un spectacol de teatru supraviețuiește numai în amintirea spectatorilor care l-au văzut), am vrut să las lucrurile să treacă. N-am strâns niciodată mult prețuite caiete-program, fotografii și alte amintiri de scenă. Din fericire, mama – mândră, desigur – a păstrat amintiri, ca și mulți dintre prietenii mei, care au fost buni să mi le împrumute pentru această carte”.
La 75 de ani, Helen Mirren nu trăiește deloc din amintiri. Hedonistă, nomadă, dar și imperială, rămâne dornică să-și încerce limitele în tot ceea ce face în viața profesională. Iar provocările nu se prea lasă așteptate. „Mi-ar plăcea ca oamenii să mă țină minte”, mărturisea actrița, „ca pe un om care face lucruri și ca pe cineva care, cel puțin, n-a făcut rău. Și ca pe o mare artistă, bineînțeles, pentru că asta a fost principala forță care m-a motivat. Și, de asemenea, ca pe un om amabil – deși sunt sigură că mulți nu mă cred amabilă!”
