„Zece întâmplări ciudate şi-o minune” – aşa sună un vers dintr-un cântec trist şi frumos pe care mulţi îl fredonăm cu ochii întredeschişi. Minunea sărbătorii din acest an a Zilelor Unteatru, la Roaba de Cultură, pe iarbă, cu fundal de apus şi faruri de maşini pe bulevardul Aviatorilor e unul dintre puţinele motive pentru care sintagma „va fi bine” chiar merită exersată ca o mantră de speranţă. În plină spaimă şi incertitudine, când zâmbetele stau ascunse la adăpostul straturilor protectoare ale măştilor şi îmbrăţişările doar se spun şi nu mai au curajul să se întâmple, Unteatru a continuat să existe pentru al său unpublic.

Mai întâi au fost transmisiunile live ale spectacolelor jucate de actori în faţa camerelor, în lipsa spectatorilor, montate în timp real. Emoţia de a sta, poate, singur la tine acasă, cu fricile şi revoltele tale, şi de a fi parte a unei poveşti care a continuat să fie spusă profesionist. Unteatru nu s-a lamentat niciodată, nu a transmis pic de panică, nu a făcut apel printre vorbe gâtuite de stereotipuri la compasiune. Cu bucuria de a fi şi cu demnitatea de a se adapta, fără a trâmbiţa greul şi arătând mereu doar rezultatele din spatele dificultăţilor pe care inevitabil a muncit să le atenueze.

Aşa a ajuns în final de lună iulie să strângă într-o poiană cu atmosferă relaxată, lejeră şi estivală, seară de seară câte o sută de spectatori ai acestui unpublic pur şi simplu fain. Cu un sentiment de siguranţă şi pentru cel mai înfricoşat cetăţean în faţa ameninţării virusului cu nume arid, cu masca la locul ei, peste gură şi nas, dar cu ochii mai luminoşi parcă atât cât să arate şi zâmbetul de sub ea, îţi găseai locul la adăpostul distanţei pe scaun sau pernă şi simţeai după mult timp că eşti „la teatru”. Scenă, reflectoare, microfoane, orgă de lumini şi sunet, un minim decor sugestiv, cadrul e cel cunoscut.

Doar că în loc de tavan e cerul. Şi în loc de masa omogenă din care simți că faci parte, umăr la umăr, în sala de spectacol, acum eşti mult mai conştient de individualitatea pe care o ai în mijlocul acestor străini mascaţi şi răsfiraţi în aer liber. Mai sună o sirenă, se mai aude un claxon, rumoarea aleilor din parc zumzăie surd pe fundal, aerul serii se răcoreşte odată ce noaptea ia locul înserării. Nu ai fost niciodată atent la asemenea detalii. Nu ţi-ai pus niciodată astfel de probleme. E tot teatru. Dar e diferit.

Şi spectacolele pe care le ştiai şi convenţia confortabilă din întunericul sălii sunt diferite. O tragedie antică interpretată în ritm contemporan, „Alcesta”, în regia lui Zsuzsana Kovács, părea de neînţeles în mijlocul unui parc. Şi, acel „aici şi acum” al teatrului, asumarea situaţiei şi toate teoriile ce par desuete la cursurile de actorie, bine calibrate şi asumate, au făcut ca o tragedie antică să aibă şi sens şi umor şi emoţie, într-o poiană, într-un parc. Mesajul acut social pe care Catinca Drăgănescu îl reia de fiecare dată cu încredere neobosită în miza sa şi cu inteligenţa formelor pe care le umple nu doar cu idei, ci şi cu metafore scenice, s-a făcut auzit în „Domeniul luptei”, fie el chiar şi amplificat de lavaliere. Când gândul e limpede şi scopul clar, când actorii îşi asumă nu doar vorbele pe care le spun, ci un întreg context, spaţiu, atmosferă, ritm şi îşi adaptează mijloacele, produsul artistic îşi păstrează calitatea. Nu doar comediile spumoase au succes în aer liber. Nu e neapărat nevoie să joci gros şi cu cioace pentru a menţine atenţia spectatorilor. Teatrul de calitate rămâne constant în performanţă, fie el distanţat social şi concurat de agitaţia oraşului.

Unteatru este una dintre puţinele întâmplări nu ciudate, ci fericite din peisajul teatral actual. Şi pare a fi, într-adevăr, o minune. Pentru că e discret în expresie în afara scenei şi mereu concentrat să păstreze standardele nediminuate. Această atmosferă de bucurie a unui împreună afirmat nu demagogic şi strigat în piaţa publică, ci transmis de pe scenă cătreunpublic al său e cartea de vizită pe care de zece ani o înmânează cu fruntea sus oricui îi trece pragul. Şi după zece ani urmează restul celor ce vor să vină. A fost „Unteatru zece” care a dat speranţa unui „va urma…”.