Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Azi vă invităm la Curtea Danemarcei… în lumea lui Hamlet.

Pierdut pentru totdeauna în negura timpului, rămâne unul dintre spectacolele care m-au făcut să mă îndrăgostesc de teatru. „Hamlet”, în regia lui Tompa Gabor, pe care l-am văzut acum aproape 15 ani, şi pus în scenă la Teatrul din Craiova a murit odată cu Adrian Pintea. L-am revăzut de curând, într-o înregistrare care pierdea mult din magia acelei montări, dar farmecul lui rămâne la fel de puternic în memorie, acum, la ani distanță.

Construit pe ideea jocului în oglindă, a teatrului în teatru, „Hamlet” se deschidea cu o scenă „de repetiţie”. Rostirea albă a replicilor, măsuţa de machiaj, lumina aurală pe chipul celor doi paznici, totul deschideA drum către adâncurile tragediei. „Cine-i acolo?” – Cine-i acolo ascuns într-un întuneric de nepătruns? Cine-i acolo şi ne dictează faptele? Ce este acea realitate de dincolo de uman pe care o vânează Hamlet până în final? Este Fiinţa? Este Absolutul care-l provoacă pe Hamlet la o mare încercare, îi propune un joc nebunesc pe viaţă şi pe moarte.

Lumina albastră se insinua apoi straniu, odată cu intrarea lui Horaţiu, care nu întâmplător aducea cu el o chitară – muzica (pe care de altfel o şi salva la final, ieşind cu ea în afara spaţiului morţii, pentru a duce tragedia mai departe). În spate, doar cortina de fier, parcă mâzgălită cu lumină şi culoare, totul în tonuri închise, iar singurele puncte de lumină erau cei trei, decupaţi în întuneric atrăgând privirile către măsuţa joasă cu oglinzi. Întunericul era lumea duhului ce trebuie să se ivească, pe când cei trei fixau lumina şi se reflectau triptic în apele oglinzilor. Apoi oglinda îi înghițea, scena se lumina şi curtea Danemarcei umplea scena. Tompa Gabor a gândit, de-a lungul întregii montări, scena ca fiind o închisoare din lumini şi oglinzi. Pădurea de reflectoare de deasupra, cărora nimic nu le putea scăpa, proiecta o lumină neprietenoasă, acidă, lipsită de perspectiva libertăţii. Jocul de lumini îi permitea regizorului să realizeze închisoarea lui Shakespeare: „Danemarca e o închisoare” – „lumea toată e o închisoare”.

Apariţia duhului, în noapte, era realizată tot în oglindă, prin reflectare, opţiunea regizorului fiind accentuată apoi de distribuirea în rolul actorului-rege a aceluiaşi actor. Învăluit într-o lumină arzătoare, ca flăcările iadului, apărea izolat de lumea albăstruie-muritoare a lui Hamlet – Adrian Pintea.

Întregul spectacol era pus în scenă pe tiparul cuplului în oglindă, al dublului, trimiţând la faptul că Hamlet, potrivit afirmaţiei lui Nietzsche, îşi căuta „sinele în sânul eului”. Prima apariţie a celor doi amici Rosencrantz şi Guildenstern, rotindu-se spate în spate, îmbrăcaţi în haine de culoarea pământului, transformau scena într-un tablou coborât parcă din lumea lui Rembrandt. Personajele păşeau în lumină doar pentru a potenţa lupta din adâncuri, tensiunile tenebroase ale gândirii şi ale simţirii. De aceea, momentul sfaturilor către actori devenea un fel de ceas de taină, semănând cu o pictură renascentistă. Căci teatrul era lumea adevărului şi a evadării, alternativa la lumea reală. Îmbrăcaţi fie în clovni, fie în straie cernite, actorii reprezentau microcosmosul, lumea în miniatură, dar o lume ce, spre deosebire de aceea a lui Hamlet, nu-şi ieşise din matcă, o lume în care hybrisul nu se instalase.

Scena ce conţinea mica piesă a lui Hamlet, „Cursa de şoareci”, era gândită ca un tablou construit pe două planuri. Sus, cel al lumii aşa-zis reale, de la curtea Danemarcei, iar în planul inferior, ficţiunea. Regina în rochie roșie, în pandant, în planul inferior, cu regina din piesă. Care era copia în oglindă a lui Gertrude (Oana Pellea), purtând însă o rochie deschisă, încă nepângărită. Numai că în finalul scurtei scene de teatru, regina-actriţă îşi dezvăluia, trădând în acelaşi timp, vina. La spate, rochia albă a reginei din piesă lipsea, lăsând loc privirii direct către lenjeria roşie. Păcatul era ascuns şi a ieşit la iveală. Claudius (Mihai Constantin) cerea lumină. Iar lumina cobora ucigător, ca o plasă de păianjen uriaşă. Întreaga ţesătură de reflectoare, toată închisoarea de lumină se îngusta şi sugruma scena. Dintre cadavre se ridica doar Hamlet şi Horaţiu şi se strecura printre trupurile doborâte pe scenă care păreau a relua imaginea cortinei de fier în culori amestecate şi întunecate. Pe sunet de flaut, pădurea de reflectoare se ridica, iar regele din piesă se prăbuşea şi el. Groparii-clovni intrau să-şi ridice victimele. Scena întreagă era un mormânt. Acesta era momentul adevărului dezvăluit, în care Claudius trebuia să-şi asume haina roşie a păcatului, semănând cu un Irod înspăimântat, sălbatic, ce în zadar încerca să se roage. Ca-ntr-un tablou al lui Corneliu Baba, însufleţit, conflictual, între viaţă şi moarte, rob al chinului de a nu putea îngenunchea, Claudius în haină roşie atrăgea asupră-şi lumina slabă ce-l izola straniu în hăul de întuneric negru din jur.

De partea cealaltă, Hamlet şi regina, în negru şi alb, ca două piese pe o tablă de şah, într-un joc al zeilor, se înfruntau. Jocul era dinainte pierdut, Hamlet era chemat să aşeze lumea la loc în ţâţâni. El nu aparţinea nici vieţii, nici morţii, era Actorul, aparţinând tuturor vremurilor şi singurul viu cu adevărat, pentru că în el era tragicul, în el se reuneau cele două lumi.

Un alt cuplu scenic, Ofelia – Gertrude, din nou oglindă, era astfel gândit de Tompa Gabor, încât fiecare să se reflecte în cealaltă. Căci vina cea mare a Ofeliei era că Hamlet vedea în ea o potenţială Gertrude. Ea era „o Evă înainte de întâlnirea cu şarpele”, aşa cum o numește Alice Voinescu. Şi felul în care era construită întâlnirea dintre cele două releva tocmai acest fapt. Deşi fiecare dintre ele aparţinea deja unei lumi. Ofelia în verde-gri-pământiu, Gertrude în roşu… Fiecare îşi asuma destinul. Iar lumina ce ieșea din mormântul Ofeliei lumina trupurile groparilor cu putere, împrumutându-le, ca-n pictura lui El Greco, o structură ascensională. Ca o flacără ce ardea în inima pământului.

Doar în scena finală, a duelului şi a morţii, Hamlet îmbrăca haina albă de scrimă. Era momentul în care el înţelegea că se apropie clipa marii revelaţii. Era timpul să-şi împlinească misiunea. Era timpul ca jocul să se sfârşească. „Restul e tăcere.” Ca o ghilotină, cortina grea de fier se lăsa încet şi doar Horaţiu, pentru a spune lumii povestea mai departe, îşi salva chitara şi ieșea. Tragedia şi întunericul rămâneau „dincolo”. Echilibrul fusese restabilit, iar scena arăta acum ca pentru un nou început. Povestea putea începe din nou.