Rubrica „Spectacole de care mi-e dor” își propune să readucă în prim-plan, prin perdeaua nostalgiei, spectacole care au trăit cândva și pe care le-am luat cu noi. Azi vă invităm în lumea lui Dostoievski, văzută prin ochii lui Alexandru Darie.

Nu știu dacă „dor” este cuvântul cel mai potrivit pentru spectacolul „Însemnările unui necunoscut” pe care Alexandru Darie l-a pus în scenă acum aproape zece ani. De fapt, un spectacol pe care l-a „moștenit” de la Ion Cojar, care n-a mai apucat să-l ducă la bun sfârșit și care semnează și dramatizarea textului. Dar cred că este importantă o aducere aminte, o reașezare în context, o discuție despre ceea ce era/ voia să fie/ își dorea să fie teatrul de artă, într-un peisaj teatral în care mulți ani începeau să domine spectacolele de cu totul altă factură și în care trendul era cu totul altul. Iar acum, în lumea pandemiei, cânt teatrul se redefinește, cu atât mai mult. Rămâne loc pentru o discuție separată și amplă despre felul cum se va modifica teatrul în urma acestor luni marcate de coronavirus și ce urme adânci vor lăsa ele în felul în care se va crea de-acum încolo.

Dar deocamdată suntem în anul 2011. Până în august 2020, când lumea umblă în derivă încercând să-și reconfigureze normalitatea, mai sunt aproape zece ani. Alexandru Darie încă trăiește și mai are câțiva ani buni în care să creeze teatru. Și alege să ducă la bun sfârșit acest proiect greu al „Însemnărilor unui necunoscut”, început de Ion Cojar în 2007, la Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra.

Spectacolul avea toate datele unei capodopere. Însă, în mod straniu, rămânea nedus până la capăt… De parcă Alexandru Darie nu reușea să pună în acord timpul spectacolului său cu timpul lumii în care trăia. Și totuși, spectacolul lui reprezenta și reprezintă și azi, la ani distanță, o încercare de a ține puțin timpul în loc, de a păcăli puțin viteza amețitoare cu care oamenii aleargă prin propria existență, ritmul absurd în care se petrec lucrurile în lumea noastră. Și, gândindu-mă la acest spectacol care e departe de-a fi cel mai reușit al lui Alexandru Darie, mi-a plăcut tocmai gustul dulce-amar al imperfecțiunii.

Povestea pe care o aducea în scenă Alexandru Darie era cea din romanul „Satul Stepancikovo şi locuitorii săi“, o poveste în care timpul nu se grăbeşte, în care ritmurile interioare au nevoie de spaţiu să se desfăşoare şi să iasă la suprafaţă, în care lumea rusească respiră după „legile“ ei. În care nimic nu se întâmplă doar aici şi doar acum, dar totul se construieşte aici şi acum. Acestea erau regulile pe care spectacolul de la Bulandra îşi propunea să le respecte, aducând pe scenă, în scenografia Mariei Miu, o distribuţie în care se întâlneau actori din generaţii diferite, Virgil Ogăşanu şi Tamara Buciuceanu, alături de Mihai Constantin, Ana Ioana Macaria şi Alexandru Potoceanu.

Într-un fel de tunel straniu ce părea să se situeze în afara timpului şi a spaţiului, o lume intermediară unde se întâlneau toţi cei implicaţi, dramele tuturor personajelor se dezvoltau încet, crescând de la o scenă la alta, acumulându-se şi creând în permanenţă tensiuni ce aşteptau să fie detonate. Un univers închis pe dinăuntru şi apăsător, dominat de un tiran inteligent şi seducător, aşa cum era interpretat Foma Fomici de Virgil Ogăşanu, în care toţi „supuşii“ îl adorau pentru că îi domina psihic. Un fel de Tartuffe în variantă rusească, lipsit de farmecul lejer pe care Molière îl dădea personajului său, dar plin, pe de altă parte, de toate profunzimile cu care Dostoievski şi-a încărcat personajele. Aşa arăta lumea pe care Alexandru Darie îşi propunea s-o construiască pe scenă, lăsându-şi personajele să intre unul câte unul în poveste, ca într-un lung prolog.

O familie uriaşă din Rusia altui veac, din care făceau parte mai multe generaţii, supuse toate toanelor unui intrus – acelaşi Foma Fomici – care, printr-un misterios mecanism, devenea stăpân peste inimile şi gândurile tuturor, stăpâni şi servitori deopotrivă. O demonstraţie la nivel de microcosmos a felului în care funcţionează dictatura, spectacolul rata, însă, tocmai analiza, la nivel artistic, a mecanismului pe care-şi propunea să-l demonteze. Acordând un prea mare spaţiu dezvoltării individuale a fiecărui personaj, regizorul lăsa adesea legăturile dintre ele neduse până la capăt. Și totuși, cât farmec în această lentoare pe care noi azi nu ne-o mai permitem… Cât farmec în această explorare…

Fără să apeleze la mijloace tehnice sofisticate Alexandru Darie crea un spectacol în care spiritul Rusiei palpita de la început şi până la sfârşit. Corul de călugări care invita spectatorii în sală, cântările bisericeşti autentice, dramele trăite la cote maxime, cu exagerări adesea asumate, alteori întâmplătoare, timpii aparent morţi, în care actorii ştiau să stea pe scenă şi să tacă, toate erau premise pentru o montare în care autenticul trebuia să facă regula. Personajele erau pitoreşti, colorate şi puternic individualizate, de la Generăleasa în rochie neagră (Tamara Buciuceanu), care îl iubea pe Foma cu o iubire comico-erotică, la graniţa cu obsesia, până la colonelul Rostanev (Mihai Constantin), care îl ura pe Foma cu o ură plină de adulaţie, tot la graniţa cu obsesia. În preajma acestui om înscăunat de toţi drept Dumnezeu, toate relaţiile se dezvoltau sau nu în funcţie de preferinţele lui. Şi povestea de dragoste dintre Rostanev şi guvernanta Nastenka (Ana Ioana Macaria), şi legăturile dintre servitori. Nimic nu era străin de dictatura lui Foma Fomici. Iar momentul în care el dispărea în iarnă, spărgând icoana şi deschizând drum spre lumea de afară, era emblematic, pentru că puterea nu-i dispărea odată cu dispariţia fizică…

Minunat era construită ciudata poveste de iubire în stil rusesc, dintre Rostanev şi Nastenka, în care se împleteau o dragoste nebună şi o laşitate masculină tulburătoare. El o iubea atât de mult, încât era capabil să o mărite cu nepotul lui, numai ca să o facă să-i rămână în preajmă, dar nu atât de mult, încât s-o ia el de soţie…

Ce rata însă spectacolul de la Bulandra? Poate felul în care funcționa mecanismul straniu ce-l transforma pe Foma Fomici în tiranul fără de care nu se putea trăi în acel microunivers. Poate faptul că era doar „povestit”. Poate tocmai asumarea misterului…