De ce ne plac, oare, băieţii răi? Cum se face că oricât s-ar fi chinuit franciza Disney să convingă generaţii şi generaţii de fetiţe că Prince Charming cel bun şi blând şi doldora de virtuţi e idealul suprem al fericirii absolute, în viaţa reală tot golanii cu şarm au câştig de cauză? Un vagabond bonom, nu neapărat frumos de pică, ci mai degrabă carismatic va fi oricând mai interesant decât un banal mama’s boy mereu cu pantalonii la dungă şi cămaşa apretată. Făt-Frumos are toate şansele să devină cel mai bun prieten al întregii clase, dar va avea o existenţă banală, închisă între cei patru pereţi ai unui birou cu pereţi gri, pe care îi va schimba pe alţi patru pereţi, bej de această dată, ai unei garsoniere prost luminate, iar Zmeul se dovedeşte a fi mai puţin rău decât îl povestesc basmele şi cu o viaţă socială palpitantă, diversă şi cât se poate de reuşită.

Băieţii răi au un farmec subtil, de care se prefac a nu se şti vinovaţi. Şi tocmai pentru că a fi bun echivalează în viaţa reală cu a fi banal, filmele de succes au ca eroi marginali, contorsionaţi ai unor conştiinţe ceva mai încărcate, oameni cu probleme şi destine sărite de pe şinele unui drum drept. „Tom şi Jerry2.0” după Rick Cleveland, în regia lui Florin Piersic Jr. este un film cu astfel de eroi, realizat în cadrul platformei online Scena Digitală a Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. În condiţiile impuse de circumstanţele realităţii lui 2020, teatrul din Sibiu s-a adaptat rapid şi a filmat un număr de opt producţii în format HD al imaginii şi sunetului, oferind spectatorilor o alternativă viabilă. „Tom şi Jerry 2.0” nu este un blockbuster care să pompeze adrenalină şi să acompanieze o seară gălăgioasă, ci un produs artistic în care ritmul aproape că te obligă să fii atent la detalii, să ai răbdare să cunoşti personajele şi să intri pas cu pas în culisele vieţii celor doi carismatici asasini plătiţi.

O comedie neagră scrisă de un scenarist de succes, dozată replică de replică, cu o structură construită după o reţetă de la fel de mare succes, cu promisiunea că fiecare dialog aparent colocvial se va sfârşi cu o surpriză şi un mic şoc. E uşor de intuit că fiecare dintre cele nouă scene cuprinse între coperţile-ramă se vor termina prost pentru victima interpretată de fiecare dată ca o compoziţie de Ioan Paraschiv. Şi pista falsă te lasă pe tine, cel din sufragerie, să crezi că ai prins mecanismul şi să te simţi bine cu această reuşită de sâmbătă seară. Dar există acel twist inteligent care să ofere şi reversul medaliei certitudinii; o răsturnare mai puţin previzibilă, care sare din tipar şi oferă un context deplin lămuritor pentru întregul concept.

Alegerile regizorale, unghiurile de filmare, spaţiile de joc, specularea situaţiilor, ritmul impus, montajul, întreg angrenajul artistic e foarte smart. Totul pare foare în control. E o densitate care ameninţă şi prevesteşte ceva chiar şi în mijlocul unor schimburi de replici cu haz. Atmosfera se susţine şi e motivată de la un capăt la altul. Porneşte, însă, greoi această poveste cu doi bărbaţi la costum care aşteaptă un telefon pentru a-l elimina pe un al treilea, care le spune bancuri de sub o cagulă, legat de un scaun. Apoi, una după alta, scenele din viaţa celor doi colegi asasini devin din ce în ce mai luminoase, mai lejere, mai în confort. E un crescendo bine alcătuit al dezamorsării tensiunii, umorul e din ce în ce mai noir şi mai consistent, iar tabloul complet are o rotunjime bine şlefuită. Tot ce trebuie să faci e să ai răbdare şi să ai încredere că metronomul va intensifica ritmul pe parcurs. Inspiraţia evidentă de factură Tarantino îşi are limitele oricărei licenţe de împrumut, iar spiritul reverenţios al acestui tribut autohton adresat maestrului de la Hollywood inserează o oarecare artificiozitate inerentă.

Cei trei actori au fiecare de păstrat câte o sarcină clară: Ioan Paraschiv se transformă de la un episod la altul, e destul de mobil, dar în mod declarat are de întruchipat forme de personaje, dintre care unele sunt mai izbutite, altele doar schematice. Astfel, pe cât de savuroasă e parodia lui Robert De Niro în rolul bătrânului Vic, pe atât de ostentativ demonstrativ e rolul bărbatului din cinematograf care îşi plânge macho-lamentat iubita actriţă ucisă. Ali Deac e Jerry, cel care se transformă din puştiul timid şi ascultător într-un ucigaş cu sânge rece, căruia pare să îi placă profesia pe care şi-a ales-o. Puţin nesigur pe intenţiile sale, inegal de la o scenă la alta şi cu o interpretare nu foarte precisă în intonaţie, depăşeşte aceste mici reglaje cu o energie bine conţinută, expresivitate şi un fel de a fi organic, care îi reglează micile inadvertenţe. Marius Turdeanu, Tom cel profesionist şi econom în exprimare şi manifestări, are eleganţa unui killer blazat, care face foarte bine distincţia între un job şi restul vieţii sale. Privirea i se schimbă de la o clipă la alta şi îl descoperă când pe psihopatul care nu simte nicio emoţie când ucide, când pe bunul prieten care dă sfaturi conjugale înainte de a înfige cuţitul în burta unei victime. E foarte concentrat, are răbdarea de a construi relaţia de joc, măsura fină a tăcerilor şi a intensităţii replicilor şi a ritmului interior al personajului. Consistenţa unui gând interior mereu alert îi dă expresia justă a tuturor faţetelor unui personaj ce pare egal cu sine însuşi, dar cărui îi vezi straturile de sub aparenţe.

„Tom şi Jerry 2.0” este un produs artistic de calitate, care spune cu răbdare, umor şi cinism o poveste despre nişte băieţi răi, foarte simpatici. Paradoxurile atât de ofertante în artă umplu un scenariu bine articulat şi livrează în picături chinezeşti suspans, comedie inteligentă şi puţină emoţie, atât cât le stă bine zmeilor contemporani.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu

Scena Digitală

Tom și Jerry 2.0
Adaptare după „Jerry and Tom”, de Rick Cleveland
Traducerea: Florin Piersic Jr.
Regia: Florin Piersic jr.
Scenografia: Tudor Prodan
Director de imagine: Alexandru Condurache
Camera și editare video: Alexandru Condurache și Florin Piersic Jr.
Sunet: Ovidiu Păcurar
Asistent regie: Corina Predescu
Cu: Marius Turdeanu, Ali Deac, Ioan Paraschiv