Dintotdeauna a existat iubirea. În ceea ce știm și în ceea ce nu știm. În masa pe care o ștergem de praf, în copilul neatent pe care îl evităm cu grijă pe stradă. În cărțile pe care le împrumutăm și în cele pe care nu le împrumutăm. În cuvintele pe care le alegem și în cuvintele pe care le credem. În oameni, în tot ce au ei pe dedesubt. În actori. Dintotdeauna a existat iubirea. Chiar și în actori, mai puțin unul. Sau, mai degrabă, mai ales într-unul.

Anthony Quinn, pe numele său întreg Antonio Rodolfo Oxaca Quinn, rămâne cunoscut mai ales pentru rolul din ,,Zorba Grecul” (1964) după romanul omonin al lui Nikos Kazantzakis, interpretare ce îi aduce nominalizarea la Oscar pentru rol principal. Adunând peste 100 de roluri în film, dar și câteva în piese de teatru, Anthony Quinn rămâne un creator de personaje, căci, cu o carieră solidă și un talent fermecător, unic, am putea spune, el își lasă amprenta inconfundabilă în fiecare rol jucat, dintre care putem aminti: Eufemio Zapata din ,,Viva Zapata” (1952), Zampano din ,,La strada” (1954), Quasimodo din ,,Cocoșatul de la Notre Dame” (1956), Paul Gauguin din ,,Sete de viață” (1956).

Însă actoria nu rămâne decât o haină pe care omul Anthony Quinn o îmbracă pentru a ieși în lumina reflectoarelor sau pe străzile Hollywoodului, să-și întâmpine viitoarele soții sau… pe puștiul care a fost cândva. În 1972, publică un roman autobiografic, The original sin, în care, încă de la primele pagini, Anthony Quinn își dezbracă haina grea de actor, pășește sceptic în cabinetul psihologului său și începe să povestească.

Deși în lumea cinematografică și-a câștigat, aproape încă de la început, notorietatea, Anthony Quinn și-a continuat drumul, un du-te-vino obsedant, oscilând între două întrebări: Cine sunt eu? și Ce este iubirea? Un irlandezo-mexican care devine neliniștit atunci când este întrebat dacă el crede în iubire. Cu o identitate frântă, tulburată de toate premisele vremurilor de atunci, născut pe fondul revoluției din Mexic, care i-a influențat formarea firească, Anthony Quinn se simte un inadaptat, un nelalocul lui, un intrus care nu reușește să se agațe de nimic palpabil, pentru că totul îi pare relativ. Chiar și iubirea. Sângele indian care îi curge în vene îl înăsprește, îi distorsionează concepțiile și-l întoarce în carapacea primară, dureroasă și jenantă, în care el, un autodistrugător, se limitează doar la o idee sacră: ideea de a iubi curat.

În „Păcatul originar”, autobiografia în care Anthony Quinn demonstrează că este și un scriitor cu fler, extrem de sensibil, urcă un drum anevoios, se împiedică de bolovani, alunecă, patinează pe ceea ce pentru el este adevărul pur. Dacă la început crede că psihologul său nu e decât un fan, un amator pe care trebuie să-l plătească cu cincizeci de dolari pe oră, ușor-ușor acesta atinge niște puncte vulnerabile, care îl fac pe actor să se întoarcă în trecutul dureros al primelor amintiri. Și astfel, Tony face un salt imens în copilăria sa, până la vârsta de un an și jumătate, când în mod normal amintirile nici nu prind contur. Cu o sinceritate dezarmantă, rememorând discuțiile cu mama sa, Manuela Oxaca, în care căuta răspunsul neliniștii de mai târziu, Tony povestește un episod emblematic, în care pentru prima oară ies la suprafață nevoia disperată de iubire, o iubire unică, nepătată de umbra altcuiva, și nevoia de a fi singurul, primul. Tony stă pe acoperișul unei colibe din chirpici, uitându-se jos, la chipul devastat de frică al mamei, trăind un sentiment de bucurie fără margini: „Mi-aduc aminte că aproape m-am bucurat că îți fusese atât de frică. M-am bucurat să te necăjesc. Simțeam prin frica ta că mă iubești cu adevărat.” Deși la prima vedere pare o răutate inocentă de copil, dacă săpăm în psihologia adâncă a puștiului ne lovim de un simț al proprietății atât de accentuat, încât aproape că devine patologic. Fiindcă la trei ani se întoarce acasă Francesco Quinn, tatăl său, pe care îl iubește până în punctul în care își dorește să fie ca el, sau poate chiar mai sus, neuitând însă vreodată cum acesta i-a luat locul, cum a revenit pe poziția inițială, primordială, el își dă seama că nu e decât o extensie a iubirii dintre mamă și tată. Pe o treaptă mai jos, Tony devine conștient de această relație inegală și suferă, suferă atât de tare, încât emoția lui se răsfrânge în tot corpul și se îmbolnăvește.

Cât de mare trebuie să fie un Elefant ca să nu plângă? „Elefantul”, așa cum îl alinta tatăl său, s-a trezit cu febră după ce i s-a spus, în glumă, că a fost găsit într-o cocină. O suferință fizică, chinuitoare, căci, simțind că nu aparține cuiva, îmbrățișează o singurătate pe care o poartă ani la rând, o singurătate ce se răsfrânge în fiecare relație pe care, deși el însuși încearcă s-o consolideze, tot el ajunge să o și distrugă.

Cum pe atunci mexicanii erau priviți cu dispreț, o clasă mizeră, defavorizată, Anthony Quinn  începe să muncească cu ziua, întrebând din ușă în ușă dacă cineva nu are nevoie să i se spele sau să i se calce rufele. Conchita, o femeie la care începe să lucreze, îl învață să citească, punându-l să brodeze literele alfabetului pe o față de pernă. Mai târziu, începe să vândă ziare, să lustruiască pantofi, să facă box sau să danseze pentru bani. Toate acestea, un fel de „meserii” luate cu totul în serios, rămân niște amintiri care îi bântuie fiecare trăire, fiecare succes de mai apoi. Împrumutând aroganța tatălui, un tip bizar, care de multe ori pare că își reprimă statutul mediocru, Anthony Quinn se mișcă în lume pe furiș, ascuns în spatele condiției ingrate, dar cu o eleganță nobilă.

Și asta până când îl întâlnește pe ticălos, pe puștiul de 11 ani care a fost el. O fantomă, un alter ego atât de drept, încât ideea de dreptate ajunge să sune spart în urechile noastre de acum, de atunci, de mai târziu. Un puști care nu e nicidecum un coșmar, ci o trăire vie, o apăsare, un fel de coeficient al iubirii, al sincerității și al modestiei. Un puști care îi râde în față și îl ridiculizează cu fiecare încercare de integrare, de adaptare, de acordare la lumea actuală, cu toate imperfecțiunile ei. Un puști care îi paralizează mintea în ziua când tatăl lui moare, o zi în care pentru el iubirea însemna puritate, scântei și nori pufoși. Un puști care nu-l lasă să rostească din prima replica unui personaj oarecare: „Suntem cu toții trădători și asta dintr-un singur motiv. N-am fost în stare niciunul să iubim. Am eșuat cu toții.” Un puști care îi ține calea în drumul lui spre o iubire necondiționată, spre o familie, în drumul lui spre a-și înfrânge temerile. Un puști veșnic nemulțumit, un inadaptat riguros, un ticălos.

Însă cuvintele nu vor fi niciodată de ajuns pentru a atinge viscerele, gândurile cele mai întunecate sau adâncimile psihologice ale unui actor desăvârșit, ale unui om care, temându-se de iubire, caută neobosit să o găsească în cea mai pură și mai sinceră formă a ei. Așa cum noi toți ne dorim…