Istoria e materia de la şcoală unde învăţăm pe de rost ani. 101-102 105-106 – Războaiele geto-dacice. 1330 – bătălia de la Posada. 1457-1504 – anii de dmonie ai lui Ştefan cel Mare. 1600-1601 – Unirea lui Mihai Viteazul. 1887 – Războiul de Independenţă. Şi Primul Război Mondial şi Marea Unire şi Al doilea Război Mondial şi Revoluţia din ’89 şi gata. Suntem din ce în ce mai dezinteresaţi de ce a fost, pentru că ne preocupăm atât de intens de prezentul virutal şi proiectăm un viitor ca pe o listă de cumpărături de bifat cu fiecare nou bun achiziţionat şi fiecare obiectiv turistic folosit ca fundal pentru selfie­-ul cu multe like-uri. Ce poate fi cool la gepizi, huni şi tătari? Ce reach poate să aibă Iancu de Hunedoara? Şi ce influencer care se respectă i-ar da swipe up lui Brătianu – fie el I.C. sau Ion I.C.?

Aşa credeau mai toţi puştii până acum vreo patru ani. De acum patru ani istoria e super cool. Deocamdată doar cea a Statelor Unite ale Americii. Deocamdată doar Alexander Hamilton. Musicalul „Hamilton” scris şi compus de către Lin-Manuel Miranda a rescris nu doar istoria unui personaj pe care până atunci şi-l revendicau doar societăţile ştiinţifice de prezervare a istoriei, ci şi musicalul însuşi. Înregistrarea din 2016 a unei reprezentaţii de la New York, lansată şi difuzată ca film regizat şi produs de Thomas Kail în iulie 2020 de Disney plus a devenit la rândul ei o parte din istoria entertainment­-ului contemporan.

Cei aproape şapte ani în care compozitorul american de origine portoricană a şlefuit libretul şi muzica acestui show de 160 de minute pornind de la biografia semnată de Ron Chernow sunt dovada unui act artistic autentic. După succesul din 2008 cu „In the Heights”, premii şi glorie, Lin-Manuel Miranda a avut inspiraţia de a-şi asuma rescrierea unui capitol din istoria Americii, astfel încât The Founding Father Alexander Hamilton s-a transformat din primul Ministru de Finanţe într-un super erou fără mantie. Hamilton al lui Miranda e la fel de cool ca oricare dintre Avangers pentru că, deşi poartă uniforma de la sfârşitul anilor 1700, are un flow de hip-hop şi rap de invidiat şi foloseşte aceleaşi jocuri de cuvinte ca puştii care strâng milioane de urmăritori.

Oricât de strânsă ai avea inima când auzi că e vorba despre un musical cu o temă istorică, vezi costumele de acum un sfert de secol şi, cum adică, muzica e pe ritm de rap şi ce caută actorii ăia de culoare care îi joacă pe Washington şi pe Părinţii Fondatori ai Americii – păi atunci nu era încă sclavie la greu – what the f**k? Ce e învălmăşeala asta aşa de lăudată şi marketată cu atâta political correctness aruncată în ochi? Play!

Şi de la primele acorduri, din prolog, emoţia şi energia ţâşnesc din ecran şi te iau de guler şi simţi cum te furnică palmele şi ţi se umezesc ochii. Şi aşa rămâi 2 ore şi 40 de minute. Apoi cauţi repede un play-list şi asculţi la căşti zile întregi „I am not throwing away my shot” până îţi devine mantră. O producţie di granda, pe măsura compoziţiei lui Lin-Manuel Miranda. De la structură, la performanţe vocale, la coregrafie, lighting design, detalii de recuzită, calitatea variabilă a hârtiilor care se aruncă în scenă, nuanţele de răşină epoxidică din pahare care dau impresia de şampanie cu bule, precizia intrării şi ieşirii fiecărui obiect din scenă, imaginile-metaforă simple care nu durează mai mult de câteva secunde, dar se adună ca într-o suită de diapozitive şi construiesc o poveste spusă în ritmul vieţilor noastre. Energia pe care o transmite, adrenalina pe care o infuzează în spectator seamănă cu senţazia de vrie a lui „Mad Max Fury Road” filmat în fast motion. Alternanţa scenelor impactante, cu balet şi cor şi crescendo şi elemente de decor care intră şi ies cu song-urile-monolog într-un spot de lumină, durata variabilă a momentelor, repetarea temelor muzicale şi vorbele care continuă să curgă în şuvoi, mereu isteţe, mereu pe limba ta, paradoxal, acest plan pus la punct notă cu notă, vorbă cu vorbă, imagine cu imagine, este mai mult decât entertaining sau politically correct. E autentic.

Un spectacol în care talentul se manifestă atât de bogat, în atât de multe forme, nu e doar o reţetă de Broadway glorificată. „Hamilton” are suflet, un suflet care palpită cu fiecare cântec şi care transmite o lecţie nu doar despre istorie, ci despre acum. Măsura măreţiei unei decade sau a unui secol e dată de felul în care înţelege să îţi respecte trecutul şi să îşi decidă prezentul. Acel time repetat şi subliniat în epilogul cu titlu axiomatic „Who lives, who dies, who tells your story” e cheia pentru întreaga demonstraţie; firul roşu al unui parcurs fulgurant dintr-o istorie de câteva secole. Cu deznodământul deja ştiut şi citat în primele minute, cu inserturi şi indicaţii de cod care amintesc în mod constant că moartea e la câteva respiraţii distanţă, Hamilton trăieşte, scrie şi schimbă lumea contra unui timp care îi e prielnic. Iar povestea lui e spusă în ritmul timpului său interior, al timpului nostru, fără grija unei cronologii cu mult mai răbdătoare decât adevărata durată a unei vieţi. „If you only had time…”