Chiar dacă nimic de astăzi nu are un viitor, râsul nostru ar putea să aibă”.
Friedrich Nietzsche
A fost odată ca niciodată o familie întemeiată de tatăl Spiritului împreună cu o doamnă dintr-o ramură colaterală numită Veselia. Ei au avut un copil pe nume Umorul. Fiind cel mai tânăr din această ilustră familie și născut din părinți cu naturi așa de diferite, Umorul avea un caracter complex și schimbător: uneori își lua un aer solemn și grav, alteori o ținută lejeră și fantezistă. Era mai apropiat de mama sa, Veselia și, indiferent de dispoziția în care se afla, de fiecare dată provoca râsul…
În contextul pandemiei, umorul s-a retras din sălile de spectacol și a început să umble liber pe rețelele de socializare, încercând să-i ajute pe oameni să depășească această perioadă dificilă. Râsul i s-a alăturat umorului și amândoi și-au ocupat locurile de onoare. Fie că vorbim de glumițele, meme-urile, video-urile sau chiar de live-urile unor artiști, toate au avut (și încă au!) mare succes, mai ales dacă scot în evidență virusul și constrângerile lui. Câteva exemple dintr-o mie: un polonez pe nume Jarek Kubicki, în timpul restricțiilor, a creat o serie de remake-uri ale unor picturi celebre în care pune în prim-plan… polițiști; designerul Hayati Evren a reinventat-o pe Mona Lisa și a creat o imagine devenită virală: Corona Lisa.
Umorul a însoțit societatea umană de la începuturile ei civilizaționale, modificându-și forma, conținutul și stilul, în funcție de contextele istorice, economice, politice, religioase etc. Folosind termenii sociologului francez Marcel Mauss, am putea descrie fenomenul umorului ca „un fapt social total”, deoarece rădăcinile sale se regăsesc în inima vieții sociale, și face posibilă conformarea membrilor societății cu obiceiurile și rânduielile mediului social. Implicit sau explicit, acest caracter al umorului a fost susținut permanent. Omul, având conștiința lucidă a incapacității de a reacționa, se eliberează prin râs, înstrăinându-se astfel de condiția sa. Terry Eagleton consideră că umorul realizează pentru adulți ceea ce face joaca pentru copii, „îi eliberează de despotismul principiului realității și permite principiului plăcerii o doză de joc liber, meticulos reglementat”.
S-a râs mereu pe seama morții și a bolii, așa că e normal să nu se facă excepție nici în timpul lui COVID-19. Un exemplu ușor macabru pe care Sigmund Freud îl oferă când vorbește despre umor este: un condamnat la moarte, luni dimineață, în drum spre spânzurătoare, uitându-se spre cerul senin, exclamă „Începe bine săptămâna!”. De ce e comică replica? În această situație, Supraeul observă Eul într-o situație deprimantă și, folosind umorul negru, îl eliberează de tensiunea realității. Așadar, umorul îi permite omului să râdă de sine… Superioritatea acestuia, așa cum este prezentată de Freud, provine din funcția sa eliberatoare, înălțătoare, din invulnerabilitatea Eului care respinge suferința, căutând să înlocuiască trauma cu plăcerea: „Eul refuză să se întristeze, să lase ca realitatea din jurul lui să-i impună suferință, el nu admite că traumele lumii exterioare l-ar putea afecta, ba chiar arată că acestea sunt pentru el numai ocazii întru manifestarea plăcerii”.
E o calitate recunoscută în întreaga lume: românii au un simț al umorului unic, subtil și auto-ironic, pe care nu se sfiesc să-l folosească în orice situație. Hazul de necaz este cel care se opune gravității împrejurărilor, iar pandemia a oferit timp oamenilor să consume divertisment și să trăiască această experiență împreună. Umorul i-a ajutat să se adapteze vremurilor și le-a făcut zilele de izolare mai ușoare, râsul fiind singurul lucru de care n-au putut fi privați. În fața tragediei, a atrocităților, există și această formă de superioritate a râsului, un râs superior de asumare a imposibilului sau a incomprehensibilului. Într-un interviu din 1988, Eugène Ionesco mărturisea: „Uneori îmi spun că lumea este o enormă glumă, că Dumnezeu s-a jucat cu umanitatea și că singura soluție este să intri în acest joc și să râzi, indiferent de ce se întâmplă, de catastrofele și de cadavrele care se îngrămădesc”.
Chiar dacă umorul a funcționat atât de bine în perioada izolării pe rețelele de socializare, nu putem să nu observăm că el se manifestă exploziv în teatru, în arta scenică – fiind singura expresie nemediată de comunicare prin artă. De aceea, teatrul rămâne unica experiență care poate genera un răspuns colectiv și simultan din partea spectatorilor. La teatru, râdem împreună cu ceilalți și, astfel, umorul devine un liant autentic, o legătură de spirit în contextul lumii actuale. Și este, poate, un antidot eficient în față marilor provocări ale prezentului, „fiind singurul în măsură să ne dea forța de a suporta tragedia existenței”. O spune Eugène Ionesco…
