La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Hercule Poirot și Miss Marple rămân, cu siguranță, cele mai cunoscute personaje pe care le-a născocit. De nevoie, cât se poate de simplu, din nevoia de a găsi, în două momente diferite, două spirite iscoditoare care să elucideze niște enigme. Pe lângă belgianul iubitor de dovlecei și bătrâna domnișoară cu minte ascuțită, există însă o întreagă galerie de protagoniști reușiți în zecile ei de romane, citite în milioane de exemplare, care fac din ea cea mai tradusă autoare. Dacă ne luăm după Guinness Book of World Records, „regina genului crime” este, la braț cu William Shakespeare, cea mai vândută autoare a tuturor timpurilor. Evident, aproape toată lumea i-a citit două-trei cărți, chiar și cei care nu citesc, și sigur a văzut câteva filme, măcar ecranizările celebre după romanele ei. Agatha Christie are o mulțime de personaje reușite, dar cel mai reușit personaj este ea însăși, așa cum se arată într-o carte care cucerește prin simplitatea ei sau prin curajul de a fi simplă – de altfel, iată una dintre calitățile pe care le admira cel mai mult: curajul.

Recent reeditat la Editura Litera, volumul „O autobiografie” unește mai multe personaje pentru a construi unul singur: Agatha Christie, o scriitoare cu o mulțime de talente, printre care și talentul de a-și trăi viața și de a o povesti, cu modestia care n-a părăsit-o niciodată. „Nu ajungem niciodată să ne cunoaștem pe deplin pe noi înșine”, declară ea încă din primele pagini, scrise la Nimrud, în Irak, pe 2 aprilie 1950, „deși uneori, în străfulgerări de-o clipă, reușim să întrezărim ființa noastră lăuntrică. În ceea ce mă privește, cred că amintirile reprezintă tocmai acele momente care, așa neînsemnate cum ar putea părea la prima vedere, exprimă însuși sinele nostru, esența cea mai adevărată a ființei noastre”.

Această esență se decantează ușor în cele peste șapte sute de pagini ale unei mărturii care nu doar pune în lumină destinul particular al unei scriitoare, ci te poate ajuta și pe tine, dragă cititorule, să descoperi câte ceva despre tine însuți: să mai scapi de mici/mari frici și prejudecăți, să-ți mai limpezești câte un gând, să mai înțelegi câte ceva despre un obicei sau altul, despre un deceniu sau altul, să mai pierzi măcar un strop din încrâncenarea cu care-ți privești în general aproapele. Nu știu alții cum au reacționat, dar eu, recitindu-i lunga confesiune pe care nici nu a mai apucat să și-o vadă tipărită, am simțit că Agatha Christie este și un fel de mătușa Augusta din splendidul roman al lui Graham Greene „La drum cu mătușă-mea”, alături de care drumul devine mai important decât destinația și totul – sau orice – pare mai puțin grav decât este.

Ei bine, alături de Agatha Christie viața însăși trebuie să fi părut mai puțin gravă decât era. Spre deosebire de alte pagini confesive ale unor scriitoare cu care a împărțit epoca sau o parte din ea, să zicem Virginia Woolf sau Katherine Mansfield, ambele protagoniste ale unor destine literare și umane cu particularitățile lor, cele așternute pe hârtie la bătrânețe de Agatha Christie etalează o binefăcătoare generozitate și o lipsă de încrâncenare care se va fi numărat, poate, printre așii ascunși în mâneca autoarei. Agatha Christie se povestește pe sine ușor amuzată, fără farafastâcuri, fără explicații abundente, fără meditații alunecoase și fără nicio impudoare.

De la fetița cu bucle la scriitoarea adulată, care ține cu sufletul la gură milioane de oameni cu unele dintre romanele ei, drumul e lung și spectaculos. N-ai închide ochii nicio clipă, de frică să nu ratezi ceva în timp ce o urmărești. Ca și zburdalnica mătușă Augusta din romanul lui Graham Greene, mereu gata de plecare, și Agatha Christie e mereu gata de drum, se îndreaptă mereu spre ceva. Cu vaporul, cu avionul sau cu trenul. Poate că acest obiect, care a fascinat generații întregi încă din copilărie, va rămâne pe veci asociat cu figura ei după ce-i citești amintirile. Destule dintre poveștile ei polițiste au legătură cu mijloace de transport, așa cum și autoarea însăși, în diferite etape ale vieții ei, este perpetuu în mișcare. Fără tren, nici nu ne-o putem închipui. Iată aici o mică declarație de dragoste, făcută cu tot calmul senectuții: „Vapoarele au o notă de romantism. Cât despre trenuri… nimic nu se compară cu ele. Mai ales înainte de apariția locomotivelor diesel, cu mirosul lor specific. Un monstru uriaș, care te poartă, pufăind, prin văi și defileuri, printre cascade și munți înzăpeziți, de-a lungul drumurilor de țară, străbătute de țărani cu aspect bizar, în căruțe. Trenurile sunt minunate; le voi iubi întotdeauna. Să călătorești cu trenul înseamnă să vezi crâmpeie de natură și făpturi omenești, orașe, biserici și râuri – într-un cuvânt, să vezi viața perindându-ți-se prin fața ochilor”.

Citită în agitatul secol XXI, viața povestită a Agathei Christie, începută în veacul al XIX-lea, în liniștita, verdea Anglie patriarhală, cu trandafirii, ceaiurile și cărțile ei, seamănă mult cu un drum fără sfârșit, care trece și prin două războaie mondiale, dar fără să se abată: „N-am întâmpinat nicio dificultate în a scrie pe timp de război, cum se plângeau alți scriitori”, povestește ea și continuă: „pesemne datorită faptului că eu mă refugiam într-un compartiment al minții și ferecam ușa în urma mea. Eram capabilă să-mi duc traiul printre personajele mele, murmurând dialogurile lor și urmărindu-le cum se plimbă prin camera pe care o plănuisem pentru ele”. Agatha Christie, pe care n-a mulțumit-o în viața ei decât una din cele optzeci de cărți pe care le-a scris, iese la liman și înfruntă cu calm soarta.

Uneori, cu un calm asiatic, căci Asia este una dintre descoperirile fundamentale din viața englezoaicei atrase în tinerețe de minuțioasa artă a farmaciei. Descoperirea Orientului joacă un rol esențial în conturarea acestei ființe misterioase, indescifrabile, ca aproape orice ființă umană. La Damasc, la Bagdad, la Ur, la Teheran, la Shiraz („un giuvaier verde, ca un smarald, într-un deșert zugrăvit în nuanțe de gri și maro”), la Isfahan – „(…) cel mai frumos oraș din lume pentru mine. N-am mai văzut niciodată o asemenea minunăție de culori: trandafiriu, albastru și auriu – florile, păsările, arabescurile, clădirile superbe, ca de basm, și – peste tot – faianța aceea pictată uluitor. Într-un cuvânt, un oraș din lumea poveștilor”) au loc întâlniri formatoare, în urma cărora Agatha Christie va deveni, înțelegem din carte, altcineva, va vedea altfel orice, va gândi altfel despre orice. Ca să înțelegem cât de puțin din lumea ei, trebuie să ne-o imaginăm pe femeia matură mergând prin deșert, între Damasc și Bagdad, ajungând în miez de noapte la fortul de la Rutbah, odihnindu-se și apoi începând o nouă zi: „Pe la orele cinci sau șase dimineața, când se crăpă de ziuă, luarăm micul dejun în deșert. Nicăieri pe lumea asta nu există o mâncare mai gustoasă decât cârnăciorii din conservă prăjiți pe o sobiță primus, în mijlocul deșertului, la primele ore ale dimineții. În plus, ceaiul negru și foarte concentrat satisfăcu pe deplin toate gusturile, împrospătându-ne puterile; iar culorile magnifice ale deșertului – roz, portocaliu și albastru pal – se completau de minune cu aerul răcoros și curat al dimineții. Eram vrăjită. După asta tânjisem. Să las totul în urmă, să mă bucur de prospețimea dimineții, de liniște, de absența până și a păsărilor, de nisipul care mi se scurgea printre degete, de soarele ce se înălța pe cer și de gustul cârnăciorilor și al ceaiului negru. Ce altceva ți-ai mai putea dori de la viață?”

Cu ani în urmă, în război, când soțul ei era mobilizat în Egipt, Agatha Christie scrisese, la Londra, „Come, Tell Me How You Live”, un jurnal arheologic pornind de la o cercetare la care participase și ascunzând o pudică declarație de dragoste pentru al doilea soț al ei, Max Mallowan, cunoscut arheolog britanic de pe siturile din Irak și Siria. Cititorului curios cu privire la acest capitol din viața scriitoarei i se recomandă călduros „Mona Lisa de la Nimrud, Agatha Christie și arheologia”, un eseu din „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”, splendida carte publicată da Cătălin Pavel la Humanitas în 2019.

Revenind la ce ți-ai putea dori de la viață, într-adevăr, Agatha Christie nu și-a dorit atât de multe. Și-a dorit case cu grădină, la țară și o… mașină, la momentul acela ceva de neînchipuit pentru un om de rând. Mașina a venit, așa cum a venit și prima călătorie cu Orient-Express-ul, așa cum nu ar fi crezut, așa cum au venit și succesul de neoprit, și notorietatea, care nu i-a fost niciodată dragă. Pentru această creatoare de prim-rang care-și povestește senin viața, fără a se pierde în meandrele filozofiei, gustul dulce al succesului nu este unul care să-i creeze dependență și nici unul ale cărui componente să le poată explica ori să disece cu plăcere. Dimpotrivă. Autoarea care a scris, printre altele, celebrele „Crimă în Orient Express”, „Moarte pe Nil” sau „Zece negri mititei” – căruia în SUA i s-a schimbat titlul, de câteva zeci de ani, în „And Then There Were None” („Și atunci nu a mai fost niciunul”) și care, potrivit deciziei comunicate recent de strănepotul autoarei, de-acum încolo se va numi „Erau zece” – nu e deloc generoasă, în acest volum autobiografic, cu detaliile despre propria literatură. Nu în labirinturile literaturii polițiste o să intre cel care-i citește această carte, nu „secrete” sau „ rețete” o să găsească, și nici pe departe analize, de un fel sau altul, pe teme literare. Nici urmă de „ponturi” în această lungă confesiune ordonată cronologic a „reginei” unui gen sufocat de prejudecăți vechi, în care originalitatea e atât de greu de atins, iar unicitatea – și mai greu. Încheiată la 75 de ani, după cincisprezece ani de lucru, dar incompletă, „O autobiografie” se constituie într-o incursiune în lumea unei scriitoare de forță și, deopotrivă, într-o confesiune bogată, cu o mulțime de nuanțe, ca trandafiriul acela din Isfahan care a cucerit-o cândva.