La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Cinematografele încep să se deschidă. Teatrele încep să se deschidă. Lumea pare să revină încet la o formă de normalitate pe care o caută pe bâjbâite, printre spaime și angoase provocate zilnic de bombardamentul mediatic despre Covid-19 și perspectiva unui viitor apocaliptic. Și, deși carantina aceea care a ținut o lume întreagă închisă în casă s-a sfârșit de câteva luni, urmele pe care le-a lăsat în noi sunt puternice și cu potențial traumatic pe termen lung.

Fragili. Suntem fragili în fața universului. Suntem fragili în fața morții. Suntem fragili și lumea noastră se poate răsturna într-o secundă. Și ce facem atunci, noi cei obișnuiți să trăim mai mult în afara noastră decât în interior?!

Netflix, platforma care în timpul acestei pandemii a fost supapa a milioane de oameni, a venit în această vară care tocmai s-a sfârșit cu o producție proprie care propune un fel de „călătorie în jurul lumii”, prin povești filmate acasă, în condiții de carantină, în timpul lunilor de izolare. 17 scurtmetraje create de 17 artiști cunoscuți, reunite sub titlul „Homemade” surprind lumea așa oprită în loc cum a fost ea în acest an care – timpul va arăta în ce direcție anume – se va dovedi în aceeași măsură un sfârșit și un început.

Filmate multe dintre ele cu telefonul, acasă, în micul spațiu în care a trebuit să rămânem o bună perioadă de timp, scurtmetrajele din „Homemade” oferă o perspectivă extrem de interesantă asupra unei realități care ne va bântui mult de-acum înainte și, dincolo de calitățile lor artistice, sunt o formă de documentare a unui episod important din istoria noastră imediată. Ca o mică antologie de „scurte povestiri”, ce s-ar traduce mai degrabă în întrebări puternice, acide, chinuitoare lansate undeva în univers în plină criză pandemică, „Homemade” este curatoriat de regizorul chilian Pablo Larraín, care, împreună cu fratele lui Juan de Dios Larraín și cu producătorul italian Lorenzo Mieli, au lansat această provocare către alți artiști, iar ceea ce a rezultat este această mică colecție de existențe, ce oferă o perspectivă „prin gaura cheii” în viețile lor – și interioare, și exterioare. Un tip de expunere uneori asumat impudică, alteori demonstrativă, ca niște mici jurnale ușor cosmetizate. Iar în alte situații, mici ficțiuni traduse în construcții artistice inteligente, ce revelează, de data asta ca niște pagini de jurnal indirect, realități interioare.

Cele 17 scurtmetraje pot fi văzute în orice ordine dorești sau poți alege la întâmplare câteva dintre ele. Însă privite în ordinea în care sunt așezate, oferă o incitantă călătorie / perspectivă dintr-o parte în alta a lumii, din Parisul cel afectat de pandemie, surprins de camera din drona adolescentului Buzz, fiul lui Ladj Ly, regizorul care a creat în urmă cu un an mult-discutatul „Les Miserables”, până în Los Angelesul văzut din viteza bicicletei. Un Los Angeles gol, care arată ca după un cataclism, lipsit de viață, închis, ca-ntr-un film SF despre cine știe ce apocalipsă, așa cum îl arată ultimul scurtmetraj din serie, creat de Ana Lily Amirpour, cu vocea lui Cate Blanchett, rostind alb adevăruri cunoscute, dar redimensionate în context. Așadar, între Parisul surprins de o dronă în zona Clichy-Montfermeil, Seine-Saint-Denis, unul din cartierele cele mai lovite de pandemie, cu oameni tăcuți, purtând măști, înșirați la cozi uriașe, în fața unor piețe goale, și Los Angelesul gol, cu Hollywood Boulevard și Chinese Theatre goale, lipsite de viață, se întinde un micronivers de povești. Fresca unei lumi, cu angoasele ei, cu disfuncționalitățile ei, cu lipsa ei de perspectivă, cu lipsa ei de sens, cu tot acel punct 0 în care e evident că a ajuns.

Pablo Larraín, regizorul care a inițiat acest proiect, propune o poveste plină de umor negru bine așezat în context… Un bătrân, bolnav de Covid, într-un spital, își sună o veche iubită și-i declară dragostea. Finalul dezvăluie însă că iubita, care până la un anumit moment l-a ascultat fără să spună un cuvânt, era doar una dintr-o lungă listă… Rungano Nyoni spune povestea unui cuplu care se desparte și apoi se împacă, surprinsă amuzant în conversații pe un grup de socializare, un scurt și relevant „portret” al felului cum se creează, se trăiesc și se destramă relațiile în lumea noastră. Superficialitate, totală lipsă de substanță… Rachel Morrison compune un fel de poem către fiul ei de cinci ani, sperând ca el să-și amintească doar partea frumoasă a lunilor de carantină, așa cum ea nu-și amintește despre faza finală a cancerului care i-a luat mama decât o cameră cu multe baloane colorate… Natalia Beristain în Mexico City, își filmează fetița ca și cum a rămas singură pe pământ într-o casă goală și cu o mie de amintiri și filmulețe și fotografii. Iar Maggie Gyllenhaal își filmează soțul, pe Peter Sarsgaard, într-o poveste care imaginează un fel de viitor apocaliptic, o lume în care virusul ajunge să mănânce din lună, iar el rămâne singur, pierdut undeva la o fermă de nicăieri, într-o tăcere spartă doar de știrile de la radio, care anunță robotic, încă o catastrofă.

Preferat în această colecție rămâne scurtmetrajul lui Paolo Sorrentino, „Călătorie la capătul nopții”. O întâlnire între Regina Elisabeta a II-a și Papa Francisc. Regina vine în vizită la Vatican și din cauza pandemiei nu se poate întoarce la Londra și între ei se naște o frumoasă poveste de dragoste. Sorrentino folosește două păpuși care se mișcă prin diverse spații din casa lui, iar dialogul dintre ei e de o frumusețe și o poezie rare, în tot absurdul lui. Cei doi dansează împreună, înoată împreună, vorbesc… „Noi doi suntem simboluri, de-asta nu știm să facem nimic…”, spune la un moment dat regina, așezată undeva pe un ochi de aragaz. Filmul se încheie cu imaginea Romei văzută de la un balcon. Și cu „vocea” Papei Francisc. „Roma e atât de frumoasă așa. Goală, disperată, singură.” „Ca noi”, spune regina…

Fiecare dintre filme vă va oferi acces la un mic univers… la o lume personală care își cere dreptul la creativitate chiar și într-o perioadă în care pare că arta devine inutilă. Și fiecare găsește o supapă, o nouă formă de expresie, care desigur, în context pandemic are farmec, dar care, dacă ar ajunge să se perpetueze ar deveni teribil de închistantă. Și tocmai prin asta este valoroasă această antologie. Prin faptul că, deși arată ce largi sunt limitele creativității și ce nevoie teribilă există în oameni de a se exprima în orice condiții, dezvăluie în același timp ce limitative sunt astfel de (non)condiții și îți lasă un gust amar și o spaimă. Spaima că într-un viitor oarecare un virus sau cine știe ce altceva ar putea opri de tot lumea în loc și o astfel de antologie de scurtmetraje n-ar mai fi un mic experiment interesant, ci o constantă.