Dintre toate pe care le-a întrezărit, le-a simțit, le-a prevestit Caragiale, povestea asta cu pandemia din anul 2020 și tot „spectacolul” apocaliptic din jurul ei i-au rămas departe. Adică imaginea unei grădini mari, cu scaune de plastic, așezate în grupulețe de câte două-trei, la distanță unele de altele, și mulți oameni care să stea cu măști pe față și să se uite la „comedii” i-a întrecut până și lui imaginația.

Dar, lăsând la o parte asaltul de ciori care se rotesc cât e seara de lungă deasupra scenei și a spectatorilor adunați în parcul Cișmigiu, Festivalul „Bucureștii lui Caragiale”, organizat de ArCuB, a fost în fiecare weekend o mică supapă de normalitate pentru toți cei care au simțit nevoia de teatru după luni întregi de difuzări online. Sigur că experiența teatrului în aer liber e total diferită, sigur că spectacole pe care le-ai văzut înainte în sală arată cel mai adesea improvizat în astfel de spații precum o scenă în parc, sigur că spațiul de joc îți modifică și ție, ca spectator, și așteptările, și percepția. Sigur că nimic nu mai e la fel.

În acest context în care toată lumea a încercat să se adapteze cum a putut, să păstreze distanțe adesea imposibil de păstrat în teatru, să recalibreze spectacole concepute pentru alte tipuri de spațiu, să reconfigureze construcții regizorale sau actoricești, care să se poată susține în noile formule impuse de pandemie, spectacolul „Oglinda neagră” al Teatrului Nottara este o creație originală. Construită special în această perioadă și pentru această perioadă. Care își propune să surprindă și să redea și stilul umorului amar al lui Caragiale, și umorul trist și adesea involuntar al lumii noastre, cu pandemia ei cu tot.

„Oglinda neagră” a fost prezentat în avanpremieră în mai multe spații în aer liber din București în această vară și a avut premiera în cadrul Festivalului „Bucureștii lui Caragiale”, în ultimul weekend din august. Este un spectacol-concert și, deși a fost creat pentru scene în aer liber, nu își va pierde deloc farmecul nici într-o sală de teatru.

Ce e „Oglinda neagră”? E o încercare de a transpune muzical și poveștile, și umorul lui Caragiale, surprins în câteva dintre cele mai cunoscute schițe. Cristina Juncu „rescrie” textele în stil propriu, împreună cu Vlad Bălan, iar ceea ce rezultă e o poveste muzicală ce păstrează intactă atmosfera, ironia, farmecul. Și timp de aproape o oră, călătorești printre imagini arhicunoscute, de la Dl. Goe în costum de „marinel” la Bubico „defenestrat”… Iar traseul e ca un joc sau ca o călătorie 4D printre benzi desenate „muzicale”. Și meritul cel mai important al spectacolului, dincolo de energia și de aerul proaspăt, este acela că nu se „chinuiește” deloc – așa cum se întâmplă adesea când vine vorba de montări care-și propun „să redimensioneze” textele lui Caragiale – să le modernizeze cu forța, ci propune un univers nou, pornind de la lumea lui, dar cu un picior bine înfipt în secolul 21.

Cristina Juncu reface cu umor fraze muzicale celebre din Bucureștiul interbelic și le dă un touch de anul 2020. Convenția pe care o propun cei doi creatori ai scenariului este o călătorie în iad… să-i spunem în stilul Harry Potter și școala de magie de la Hogwarts. Premisa e inedită printre diversele încercări de a-l contemporaneiza pe Caragiale. De data asta e vorba de un drăcușor pe nume Aghiuță, care rămâne repetent pentru a 25361-a oară și drept pedeapsă e trimis pe pământ să… documenteze viața oamenilor. Și pe pământ se va teleporta direct într-un vagon al unui tren accelerat, staționat în gară la… Băicoi. Și se va numi Iancu.

Așa începe povestea. Că trenurile în România pandemică nu au deloc farmecul pe care-l aveau în vremea lui Caragiale, că Lache și Mache și-au mai tocit din bonomie, că Dl. Goe s-a mai emancipat, spectacolul nu-și propune să vorbească despre toate astea, ci să surprindă o lume ușor idilică, aflată undeva deasupra noastră, într-un fel de „iCloud”, din care mai luăm din când în când câte-o imagine și-o prelucrăm. Și apelează la un tip de umor subtil, frumos topit în fraze muzicale fredonabile, de care publicul se bucură.

Cristina Juncu, Crenguța Hariton, Mihaela Subțirică, Rareș Andrici și Vlad Bălan sunt cei cinci protagoniști care fac schimb de roluri, cântă, se metamorfozează, coboară din cancelaria de la școala iadului și iau diverse chipuri în acceleratul care străbate o Românie atemporală, arată lumea veche și mereu nouă, așa cum e ea, într-o oglindă, pe care o numesc „neagră” pentru că desfac în două numele lui Caragiale și se joacă de-a etimologia. În rolul lui Aghiuță-Iancu-Caragiale, Rareș Andrici se joacă seducător cu fiecare dintre ipostaze, umorul magnetic al Cristinei Juncu e irezistibil, metamorfozele Mihaelei Subțirică, ale Crenguței Hariton și ale lui Vlad Bălan sunt delicioase.

Un joc din care nu lipsesc deloc accentele amare, inteligent deghizate în umor subtil, „Oglinda neagră” propune și-un final ca-n joacă… Înapoi, în iadul în care e un inadaptat, Aghiuță găsește adunat în Marea Piață Roșie tot poporul drăcesc înfricoșat de-o pandemie. Ce fel de pandemie veți descoperi la fața locului…

Teatrul Nottara din București

„Oglinda neagră”

Spectacol-concert după schițele lui I.L. Caragiale

O poveste muzicală de Cristina Juncu pe beat-uri de Sever Bârzan și Iulian Sfircea

Cu: Cristina Juncu, Crenguţa Hariton, Mihaela Subţirică, Vlad Bălan, Rareș Andrici

Foto: Oana Turcu