Copiii instituționalizați sunt un semnal de alarmă, o temă pentru acasă, un proces de conștiință, o gaură a umanității, o eroare de sistem, de familie, de iubire. Sunt o problemă fierbinte a societății, dar cu toate astea nu arde pe nimeni. Fiindcă sunt considerați „defecți”, statul îi închide într-o instituție cu adevărat defectă, care nu urmărește o soluție, ci o mascare. Un bal mascat care se dă sub preș, laolaltă cu toate mizeriile ascunse.

Premiera de la Teatru Național „Radu Stanca” din Sibiu aduce în vedere una dintre problemele cu care societatea actuală nu se confruntă, ci pe care mai degrabă o ignoră. „Maternal”, în regia lui Radu Nica, după textul Alexandrei Badea, care a documentat această realitate usturătoare, este un apel la umanitate, la sinceritatea interioară a fiecăruia, e genul de spectacol care cere o doză de atenție afectivă, care scutură tendința noastră de a deveni pasivi în fața unor situații care nu ne privesc direct, pe care credem că nu le putem schimba nicicum: cum tratăm și cum ne raportăm la situația copiilor din centrele de plasament? Ceea ce vrea să demonstreze Radu Nica în acest spectacol e faptul că schimbarea se poate produce doar începând de la un nivel micro, fiindcă oamenii nu se împiedică de munți, ci de bolovani. Suntem puși față în față cu o realitate teribilă, cea nevăzută, neștiută, neinteresantă. Deși spectacolul are un caracter profund social, deși a fost oferit mai întâi pe Scena Digitală, nu în intimitatea unei săli, Radu Nica a reușit să creeze o poveste stabilă, emoționantă, dură, care nu se oprește doar la cifre, situații excepționale sau hârțogăraie, ci care ajunge până în adâncimile unui sistem înfundat: câteva zile din viața unor copii greu adoptabili, care încă din burta mamei au auzit un singur mesaj: nu te vreau. Niște copii care ar vrea să plece undeva, oriunde, dar nimeni nu-i dorește, e prea târziu pentru ei, fiindcă deja li s-a amputat dreptul la o familie. Niște copii care ajung să se prostitueze, să se sinucidă sau să manipuleze alți copii, pentru că oricum nimănui nu-i pasă.

Credit Foto: TNRS / Dan Susa

„Maternal” este un spectacol despre sensibilitatea pierdută și prea puțin regăsită. În paralel cu ceea ce se petrece în centrul de plasament, unde încă de la început putem recunoaște nepotrivirea unui adolescent (jucat de Iustinian Turcu) în acel cadru, un copil care nu-și dorește decât să iubească și să fie iubit, care se răzvrătește atât de înduioșător, avem istoria unui cuplu disfuncțional, un cuplu de suprafață, unde comunicarea lipsește cu desăvârșire. Cadrul de metal, care nu conține nimic personal, niciun detaliu care să sugereze căldura unei case, a unui cămin, mesele impersonale, cenușii, uniformele blazate, toate alcătuiesc un univers rece, în care acești copii marginalizați, neiubiți și neajutorați trebuie să crească, să se formeze, trebuie să evolueze fără niciun reper intim. Deasupra, bănuiesc că deloc întâmplător, tocmai pentru a sugera distanța la care se află o familie, imposibilitatea de a ajunge tocmai acolo, în sânul ei, e locuința a doi oameni care au uitat ce înseamnă comunicarea din iubire, ce înseamnă grija pentru nevoile celuilalt, ce înseamnă emoția, blândețea, apropierea. Cele două planuri astfel gândite semnifică întocmai ruptura dintre umanitate și problemele inconfortabile, care se petrec chiar sub nasul nostru, dar pe care le ocolim prin mici acrobații de conjunctură, fiindcă e atât de ușor să te sustragi sau să te complaci într-un sistem care oricum încurajează corupția și nepăsarea.

„Maternal” e și un spectacol despre prăbușire, despre cât de alunecoasă e ființa umană în fața unor neajunsuri sau neputințe. O fată se prostituează fiindcă asta e singura formă prin care poate face bani pentru a scăpa de acolo. O femeie își înșală soțul cu colegul de muncă, fiindcă împart aceeași realitate înspăimântătoare, el mai împăcat cu hibele sistemului, deja călit, ea luptând pentru minima dreptate, pentru ultima fărâmă de empatie, o noțiune total abstractă în scheletul metalic, acel simulacru bizar, care ține locul unei case. Un bărbat, deși își dorește un copil, îl refuză pe copilul care-i cere o familie, care apelează cu disperare, cu urgență la bunătatea lui. Un copil se sinucide, pentru că nu mai poate îndura cruzimile care încearcă să-l transforme, să-l controleze. Un băiat ajunge proxenet în mica lor lume, pentru că, nu-i așa?, ce alt viitor ar putea avea?! Ce mai înseamnă viitorul pentru toți acești copii?

Radu Nica reușește să aducă la suprafață o serie de situații care ne arată întocmai toate fundăturile unui sistem inert, din care facem parte cu toții, activ sau pasiv. Prin raporturile pe care le stabilește între personaje, prin grijile, fricile și dorințele pe care le atribuie, el trage un semnal de alarmă coerent, puternic și oferă o perspectivă onestă asupra unei situații din România, fără a judeca sau a trage propriile concluzii. Relațiile pe care le imaginează între personaje arată atât de simplu cât de conectați suntem unii cu alții, cum funcționăm, de fapt, împreună, într-un raport de cauză-efect. Încă de la început, suntem în mijlocul unui conflict, care se rostogolește asemenea unui bulgăre, devenind și mai mare, și mai mare. Întregul spectacol e alcătuit din mici nuclee care se inflamează treptat, situații tensionate între personaje, o succesiune de conflicte care aproape n-au timp să se dizolve, să se așeze, fiindcă imediat apare altceva. Suntem pe fast-forward în viața unor copiii abandonați, niște ratați social, care aleargă cu disperare după o familie.

Cei șase actori, deși interpretează niște roluri incomode, arată prin jocul lor cu câtă sensibilitate și înțelegere au tratat acest subiect. Delicatețea și totodată agresivitatea lui Iustinian Turcu, în rolul copilului, se împletesc într-un contrast puternic cu indiferența și superficialitatea Andradei Oltean, în rolul fetei abandonate, implicarea și dorința Ralucăi Iani (în rolul femeii care vrea să schimbe lumea) de a face măcar puțină dreptate unor copii abandonați se lovește de impasibilitatea și renunțarea lui Ali Deac (în rolul funcționarului blazat). Iulian Buzuloiu, în rolul băiatului dur, arată că pentru el e prea târziu, o schimbare ar fi imposibilă. Ciprian Scurtea rămâne soțul care pare că le înțelege pe toate, însă probleme adevărate se găsesc, de fapt, în nota de subsol a conversațiilor de zi cu zi.

„Maternal” e și un spectacol despre copilăria pierdută, despre cum lipsa iubirii schimbă ceva în compoziția noastră afectivă. Radu Nica reușește să dea viață pe scenă unei realități usturătoare, care nu ne lasă să mai fim aceiași. Suntem puși în fața unor situații tragice, care nasc întrebări tragice. Cine sunt acești copii? Cum îi putem ajuta? Cum intervine statul? De ce s-a ajuns la asta?

Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

Scena Digitală

„Maternal” de Alexandra Badea

Regia: Radu Nica

Director de imagine și montaj: Alexandru Condurache

Scenografia: Iulia Gherghescu

Muzica originală: Claudiu Urse

Cu: Raluca Iani, Iustinian Turcu, Ciprian Scurtea, Ali Deac, Iulian Buzuloiu, Andrada Oltean

Foto: Dan Șușa