Costis, autor de rețete de calamar și de tsipuro de casă, stă de-o parte și dezleagă cuvinte încrucișate; Dimitris a închis afacerea cu produse de înfrumusețare eco/bio (bine, umblă vorba c-ar fi și divorțat – păcat, așa, c-a-ntre rockeri: team-ul dădea bine); la Almyrikia brațele de caracatiță atârnă la uscat ca niște turiști rătăciți pe sub Ipsarion; în port, bouzoukiul lui Nicola e-n stand-by, iar deasupra, clădirea impunătoare (oricum cam lăsată-n paragină de zvâcnete neaoșiste) a trecutei societăți Speidel abia se mai vede noaptea (s-au dus reflectoarele pe apa Selenei, noroc cu-aceasta din urmă care urcă fără complexe de dincolo de dealul dinspre Aliki, de unde de vreo două milenii încoace nicio corabie nu mai încarcă blocurile de marmură); la Porto Vathy, marea a furat de o vreme prundișul de marmură și, oricum, fata de la cofetăria care dă spre palmierii gigant de pe croazeta din Limenaria a dispărut demult din cadru, iar ferry-boat-urile trec mai mult goale dinspre Keramoti, de nici cohortele de pescăruși gurmanzi nu le mai dau târcoale.

Pe de altă parte, ciobănescul german Bruno al semifranțuzului Panos sapă cam de un deceniu în nisipul cosmopolit, Sisif invers și plezirist din dotarea vilei Plaisir. Peste apă, vârful de la Athos înțeapă, cu gulerul lui de nori, bolta în căutarea firului direct cu eternitatea (deși machismul excluziunii de picior feminin din peninsulă mă face să cred că pe șleaul ăsta nici că va fi găsit până la Imera tis krisis). Sus, la Castro, osuarul e la locul lui, la fel și Biserica Sfântului Atanasios, iar un pic mai jos, la Panaghia, stindardul lui Richard Plantagenet, Inimă de Leu (să-i fi fost și Robin de Locksley prin preajmă când se-ntorcea din Palestina? de-ntrebat istoricii cruciați Errol Flynn, Kevin Costner ori Sean Connery, pe fondul muzical al seriei cu Sarah Branch și Richard Green, fără a neglija calea regală care ajunge până la Mel Brooks fiindcă a plecat de pe la Aristofan – nu de la tentativa de contrabandă cu basoreliefuri a tânărului Malraux, deși, până la urmă, tot într-un context al coțcăriilor în hlamidă zelatorie ar fi să rămânem), stă cuminte în Biserica Adormirii Maicii Domnului. Un pic mai jos, platanul gigant de la Drosia, al cărui lăstar era sădit pe când Plantageneții se stinseseră de vreo 123 de ani (după ce își făcuseră loc printre familiile regale dintr-o combinație între un angevin obscur și o nepoată a lui William Cuceritorul) și la vreun deceniu și jumătate după ce Shakespeare îl trecuse în galeria monștrilor pe ultimul monarh al familiei, cel de-al treilea Richard. Peste drum, (top)modelul de la Panetteria (Praxiteles și l-ar fi dorit, alături de cofeturile ei geniale) o face uitată pe evaporata cofetăriță din Limenaria.

Spectacol egeean de vară bizară, în care sweet is sweet fiindcă show remain show. Nu degeaba, de cealaltă parte a muntelui, față de Athos, amfiteatrul Acropolisului insular amintește că, fie și formal în unele perioade (inter arma silent musae – nu priviți că arma-i mică, dar să știți că-i pand…, pușchea pe limbă-ți), cultul spectacolului îi aduce (pentru spectator, cel puțin) laolaltă (fiecare cu altarul lui), de pildă, pe Sfântul Dimitrios și pe Zeul Pan, pe Sfântul Pantelimon și pe Zeița Artemis, pe cei 12 Apostoli și pe cele 3 Grații – mai ales că una dintre acestea din urmă era Thalia. Numai că aici lucrurile se încurcă, fiindcă deși tatăl le era comun (bătrânul pișicher care-arunca fulgere când se enerva și nu ierta nimic, chiar dacă era obligat să se preschimbe în lebădă – mă rog, lebădoi –, taur alb, vultur ori ploaie – aici n-am dat de masculin și, totuși, nu cred să fi fost potop), elinii par a fi avut două Thalii olimpiene (90-60-90): una cu parangheliile, alta cu comediile. Una Grație, alta inspirație. Categorii vecine, la drept vorbind. Și chiar dacă lucrurile par a se-ncurca, ce altceva s-ar putea face aici, la noi, pe „fluviile impasibile” pe care ne plutește, de la Rimbaud încoace, „corabia beată”? Beată ea și nu mai treji marinarii care, ca ai lui Matei Vișniec, ies dimineață de dimineață pentru a se asigura că, fără discuție, tot se duce el, bastimentul, la fund odată și-odată.

Și-atunci lansează S.O.S.-uri, nici nu se mai știe dacă pentru Ship ori pentru Souls. Acum, nu e rău să-ți vezi lungul nasului, dar e trist să vezi doar până la vârful nasului. Al nasului, al generației (mai ales când se crede spontanee, deși amfiteatrul acela egeean stă mărturie că aici și acum sunt posibile, fiindcă au fost un atunci și-un acolo), al unui contingent care se poate umple de rost doar în acea ordine a lui Mihai Șora: „a fi, a face, a avea”. Deh, vorba fetelor de la ABBA: „I tried to reach for you, but you have closed your mind”.

Or, mintea cum s-o deschizi, s-o aerisești ca pe-un cearceaf, în zori, după o noapte cât un veac în singurătate, dacă nu lăsând-o să zburde măcar cale de-o poveste cât de când lumea? Ceea ce și fac așezat pe o bancă a Amfiteatrului, cum acum milenii sigur au mai făcut-o și alții, urmărind arena (aceeași senzație o am sus, în Țicău, pe băncile care te lasă să vezi, la avanscenă, Bojdeuca, și mai departe, dealurile pe care mi le-nchipui mai păduroase, taman bune pentru tertipurile coțcariului de Moș Nichifor/Jupiter din Țara de Sus – Alexandru Dabija și Marcel Iureș știu de ce) și „circarii” ei. Și nu văd de ce „pâine și circ” e peiorativ sau limitativ. În definitiv, înseamnă supraviețuire fizică și entertainment. Tavernă și spectacol. Iar cel din urmă nu era numai hăcuială de gladiatori, era și Euripide, și Sofocle, și Eschil. À chacun sa chanson (Fiindcă și „donatorii” de pâine și circ, unde-și doreau să ajungă? Ce alta să fi câștigat decât pâinea și circul lor, mai prețios și, inevitabil, mai ridicol categorisite? E drept, de prea multe ori mai periculos, dacă nu chiar mortal pentru cei din jur.). Acum, o fi „vis al morții eterne… viața lumii-ntregi”, dar pe-aici e și acul (turbinca) de cojocul neființei (tot cuplului Dabija-Iureș îi sunt de cerut lămuriri, sau, un pic mai de demult, echipei Sapdaru-Badale-Teatrul din Botoșani): „dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricoasă, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”

Însă locurile încremenite aparent, ale trecutelor vieți de spectacole (nu mai zic de doamne, domnițe și cofetărițe), mișcă mai ceva decât valurile Egeei dacă „ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă”. Și cele de-atunci se desfășoară în același timp cu cele de-acum, iar groaza de nemișcare nu e decât motorul mișcării, în niciun caz finalitatea inexorabilă.