Timp de patru săptămâni în luna iunie, „Wiener Festwochen Reframed“ a prezentat online filme scurte, trailere ale fiecărei producții ce nu a putut fi arătată live în acest an aflat sub semnul pandemiei. „Gesturile“, după cum le-a numit directorul festivalului Christophe Slagmuylder, au purtat publicul prin locuri afectate de tulburări politice, printre altele, în Pădurile Amazoniene, în Santiago de Chile și în banlieue-urile pariziene. Marion Siefert, Kay Sara și Milo Rau, Faustin Linyekula, Guillermo Calderon și Tiago Rodrigues au fost artiștii care s-au dedicat revoltelor, opresiunii dictaturilor și urmărilor colonialismului.

Spre deosebire, programul live al „Wiener Festwochen Reframed“ a cuprins cu precădere spectacole antrenante muzicale și de dans. Desfășurat în perioada 26 august – 26 septembrie, festivalul a inclus și performance-uri urmate de discuții cu publicul ce au avut loc în sălile Cartierului Muzeului, precum și evenimente mai neobișnuite în aer liber, ca, de exemplu, o conversație a artistului german Thomas Geiger cu… statuia lui Ludwig van Beethoven.

@ Charlotte Hafke

Susținut de Anne Teresa de Keersmaeker, spectacolul de deschidere s-a dorit a fi unul deosebit și chiar s-a ridicat la nivelul promisiunilor organizatorilor. „The Golberg Variations, BWV 988“ s-a născut în timpul izolării datorate pandemiei. Este o declarație de dragoste a renumitei coregrafe flamande pentru capitala austriacă. Aceasta se datorează relației speciale pe care o are De Keersmaeker cu orașul în care a avut prima reprezentație cu trupa sa în afara Belgiei. De atunci au trecut douăzeci și șapte de ani. Noul solo alcătuit din două părți este, de fapt, un duet cu pianistul Pavel Kolesnikov de origină rusă, dar care trăiește la Londra. Coregrafa în vârstă de șaizeci de ani apare la început într-o rochie neagră semitransparentă, în timp ce pianistul desculț poartă doar o cămașă albă și pantaloni obișnuiți. În partea a doua, costumele sunt inversate, ele contribuind, împreună cu lumina, la dramaturgia perfectă a spectacolului. Tânărul pianist interpretează cu măiestrie „Variațiunile Goldberg“ ale lui Johann Sebastian Bach. Vestită pentru gesturile repetate ale mâinilor, De Keersmaeker dă dovadă de o virtuozitate de expresie specială. Deseori mișcările sale fac referire la un dreptunghi argintiu mare, sclipitor, agățat pe peretele din dreapta scenei. În rest, scena aflată în semiobscuritate este goală, excepție făcând un tub de oțel pe care dansatoarea îl lovește ușor cu piciorul la sfârșitul primei părți, punându-l astfel în mișcare spre rampă. La începutul părții a doua tubul este rostogolit înapoi de pianist. Atmosfera se schimbă. Scena este luminată în tonuri roșu-auriu. De Keersmaeker se strecoară sub pian, se lasă să cadă pe podea, își arată spatele gol, își lasă pantofii singuratici pe ringul de dans. Uneori muzica se oprește, iar dansatoarea își continuă mișcările într-o liniște deplină. Cele două ore trec mult prea repede. Capodopera lui De Keersmaeker este tulburătoare, cu atât mai mult când după aplauzele de final coregrafa mulțumește cu voce scăzută publicului pentru prezența sa în sală.

@ Charlotte Hafke

În contrast puternic s-a aflat lucrarea dansatoarei și coregrafei Marlene Monteiro Freitas. „Mal – Embriaguez Divina“ se referă la „intoxicația divină“ a vieții atunci când granițele etice înclină înspre rău. Punctul de plecare pentru noua lucrare a artistei născută în Insulele Capului Verde, dar care trăiește la Lisabona, este eseul lui George Bataille scris în 1957 și intitulat „Literatura și răul“. Pe lângă gândurile filosofului francez, Freitas se folosește în alcătuirea dramaturgiei sale și de unele pasaje din cartea lui Hannah Arendt „Eichmann la Ierusalim: raport asupra banalității răului“.

Punerea în scenă transformă subiectul principal într-un colaj variat de scene bine gândite. Freitas prezintă nucleul răului ca unitate militară, tribunal, guvern parlamentar sau școală. Nouă personaje, majoritatea îmbrăcate în jachete căptușite cu catifea albastră și purtând ciorapi albi fie joacă volei sau flutură un steag alb, fie dansează, patrulează sau ștampilează coli de hârtie. Uneori se bâlbâie, alteori se strâmbă pe scena mărginită pe trei laturi de plase înalte. La un moment dat o femeie stă nemișcată sus într-un tribunal. Pe cap poartă o coroană și ochelari de hârtie albă. Pare un dictator din America de Sud. Vom descoperi mai târziu că îi lipsesc ambele picioare. În pofida acestei dizabilități, dansatoarea Mariana Tembe din Mozambic se mișcă cu dezinvoltură și cu încredere, alunecă ușor învârtindu-se abil peste băncile tribunalului – o performanță fizică impresionantă.

Cele nouă personaje par a fi niște roboți ale căror mișcări sunt sacadate. Cu fiecare scenă, Freitas declină tot răul lumii în opulența sa. Mai presus de toate „Răul“ este o coală de hârtie goală pe care ființele umane o pot folosi în diverse scopuri, ca de exemplu în scena în care cei nouă sunt așezați într-un fel de tribunal (poate fi și o școală), unde construiesc tot felul de obiecte din foi de hârtie. Casele, turnurile, bisericile îi „îngroapă“ sub „zidurile“ lor. Din când în când se aude sunetul unei explozii, dar personajele rămân complet nemișcate. Brutalitatea războiului corespunde cu imaginea concretă cu care Freitas își deschide lucrarea: pe un teren de sport ce ar putea fi în spatele unei barăci militare grupul joacă volei. Un gard din plasă delimitează terenul de sport de baraca în fața căreia stă neclintit un soldat. Cu toate că nu pare cu adevărat amenințător, arma sa prezintă o siguranță că haosul și imprevizibilul jocului nu vor depăși granițele impuse.

Nici birocrația răului care se bazează pe denunț și manipulare nu este uitată. Remarcabilă este scena „juriului“ care aplaudă pe fundalul muzicii răvășitoare a ultimului act din „Lacul lebedelor“. Coregrafia este impecabilă. Ritmul este susținut, dezvoltând pe alocuri o dinamică absurdă. Spre final, Freitas aduce în joc și renumita parabolă a portarului din romanul „Procesul“ al lui Franz Kafka. În pofida acestor miniaturi performative construite cu mare atenție la detalii și cu un umor fin nuanțat, unor scene li se pot reproșa anumite lungimi care fac ca astfel să-și piardă efectul. Rămân în amintirea spectatorului imaginile vizuale subtile și coregrafia de o sincronizare aproape de perfecțiune. Un spectacol viu, antrenant, provocator, despre răul lumii în care trăim.