Fără îndoială, Dumnezeu e cel mai tare director, deține o companie imensă, iar noi toți suntem, poate fără s-o știm, angajații lui spirituali, cu contracte pe determinat la o corporație căreia i se mai spune simplu, rudimentar, „viață”. E și cel mai mare doctor, cu acreditare pe o creație complexă cum n-a mai existat alta vreodată, anume omul. E și seismolog, și virusolog, el e acel fals alibi de care, într-un fel sau altul, avem cu toții nevoie. Și chiar dacă suntem păcătoși, ne iartă, ne învață, apoi ne primește iar în nenumăratele lui „căsuțe” și nu ne dorește decât binele: să fim bogați.

Cu această ironie amară, dar conștientă, usturătoare, MAMA ne vinde ideea de Dumnezeu, dar nu oricum, din senin, ci după un cutremur devastator, când până și Toma Caragiu ne-a făcut conștienți de faptul că nu-i nemuritor, indiferent că ne așteptam, chiar și după câteva zile de la nefasta dată de 4 martie, să-l vedem cum se ridică din dărâmături, cu părul lui creț, ușor grizonant. Spectacolul performativ-muzical MAMA, un proiect derulat de Asociația Quantic și co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, aduce în vedere sau, mai degrabă, sancționează inteligent fluxul de informații care circulă și încearcă să ne îndrepte gândirea într-o direcție vandabilă, profitabilă, aparent binefăcătoare. Acest personaj MAMA reunește în interpretarea ei teoriile conspiraționiste care vor să cucerească lumea pentru a o face un loc mai bun, pentru a o uniformiza întru voia lui Dumnezeu. MAMA este conducătoarea unei secte, care, profitând de absența efectivă a lui Dumnezeu, îi impune prezența prin lucrurile mai la îndemână, mici simboluri, SUV-uri, case luxoase, tot ceea ce-și dorește el pentru noi. Dar ca să atingem mântuirea, trebuie s-o ascultăm, s-o urmăm, s-o plătim, căci ea e vocea lui, a lui „Dumnezeu Bunutzu”, ea e cea care ne va spăla pe creier și, totodată, de păcate.

Mihai Lukács este cel care semnează dramaturgia, dar și regia spectacolului MAMA și, deși subiectul ar putea fi unul inconfortabil, el reușește cu eleganță și atenție să nu lase ca sensurile să alunece în derizoriu. Ideea de credință, în simplitatea ei, rămâne neatinsă, în schimb este sancționată inteligent ideea de credulitate, dar și perversitatea cu care inocența oamenilor este manipulată, când, după un cutremur, cu toții ne simțim vulnerabili, mici, neajutorați. Only God can judge us, Only God can save us, deci la mila Domnului suntem toți. Mihai Lukács creează, de fapt, prin proiecția în tușe groase a acestui personaj bizar, predicatoarea MAMA, un non-model, un fel de „așa nu”, de aici exagerările, patosul, insistențele, spectacolul devenind astfel un duș rece, un semnal de alarmă, un apel la trezirea conștiinței, la autonomia gândirii. Și cucerește mai ales prin ironia savuroasă, prin inteligența cu care creează un personaj puternic, convingător, prin simplitatea cu care pune în valoare mesajul, fără să oblige, fără să impună, fără să ceară nimic cu urgență, ci lăsând spectacolul să se dezvăluie de la sine.

Și miza e ridicată încă de la început cu un cântec amețitor, ademenitor și plăcut, care ne întreabă în repetate rânduri: Cine nu-și iubește mama? Răspunsul pe care-l gândim, prin evidența lui, ne obligă practic s-o iubim și pe MAMA de apoi, fanatica predicatoare care vrea să ne salveze, să ne scape de cutremure și de alte calamități, care vrea să ne spele de păcate în felul ei demonstrativ, cu farmecul unui șarpe sâsâitor, care ne îndeamnă să mușcăm mărul cel bun. Textul lui Mihai Lukács nu scapă din vedere nici actualitatea, pandemia îi servește mănușă pentru a îngroșa faptul că Dumnezeu a fost puțin mânios, și o face cu mult umor, cu îndrăzneală bine dozată, ceea ce mă trimite inevitabil cu gândul la textul tonic al lui José Saramago, Evanghelia după Iisus, care funcționează cu aceeași ironie, dar în oglindă. Iisus, pe atunci un adolescent debusolat, care nu înțelege dorința și insistența lui Dumnezeu de a primi jertfe, se întreabă inocent: De ce nu se mulțumește Domnul cu un polonic de lapte? Chiar e nevoie ca toți acei mieluți să ardă?

Decorul surprinde și el prin simplitate, un cadru din neoane, care delimitează scena liberă, și un pupitru în spate, unde stă Sol, discipolul MAMEI. Spectacolul se deschide odată cu apusul sublim de pe terasa Muzeului de Artă Contemporană, suntem cu fața spre „corporația supremă”, Catedrala Mântuirii Neamului, și deja ne simțim mai aproape de divinitate, la un pas de cer. Maria Sgârcitu deschide spectacolul cu un zâmbet înșelător, o prezență senzuală, atrăgătoare, alunecoasă, care prin cântecul ei dă tonul spectacolului ce are să urmeze. Ea e Sol, discipolul ușor timid, o fetiță senină, care aproape că taie cu privirea când se uită în public ca să stabilească o relație de încredere, care, cu zâmbetul aparent inocent, otrăvește, sfidează, molipsește. Ea face din personajul său o prezență constantă, un alter ego muzical, menit să pluseze, să ridice mizele, să cucerească necurat audiența, trișând prin seninătatea și senzualitatea ei.

Și o completează potrivit pe MAMA, interpretată de Oana Rusu, care devine atât de convingătoare și de prezentă în rolul ei. Dacă la început are un discurs șoptit, ușor ezitant, vorbindu-ne despre albinele care dețin puterea adevărului lui Dumnezeu, o povestioară naivă și simpatică, mai apoi ne dăm seama că totul face parte din jocul ei, al șarlatanului deghizat, care ne ademenește ușor, perfid, fără a impune de la început o credință. Ne dăm seama că am fost duși de nas, că ezitările ei sunt atent gândite și jucate, tocmai pentru a impresiona, pentru a seduce, ca apoi să explodeze cu convingere prin ideile ei, la care ne face părtași: Sora mea, Dumnezeu vrea să fii bogată, ți-ar sta așa bine într-un Volvo! Dacă la început limbajul este unul ceva mai rezervat, farsând seriozitatea, după ce își dă seama că ne-a făcut atenți, MAMA apelează la formule mai prietenești, plusând astfel prin simpatia și grija cu care pare că ne tratează pe noi, cei din public: Frățiorul meu, tu trebuie să ajungi mare de tot! Fie că ne vorbește despre cât de bogat era Iisus, care a fost într-un final înșelat de contabilul său, fiindcă avea mulți bani, fie că ne arată poze cu oameni pe care i-a vindecat doar uitându-se la fotografii, fie că îl pomenește pe Toma Caragiu, care n-a mai apucat să-și termine sticla de whisky în noaptea cutremurului, fie că ne povestește cum într-un locușor de la poalele muntelui Vezuviu localnicii își construiesc casele în același loc de fiecare dată după ce vulcanul erupe și distruge tot, prin toate astea ea încearcă să ne apropie, să ne câștige, se uită în public și, dacă simte puțină îndoială, plusează. Ridică spectatori în picioare, cântă sau aduce pe scenă trei oameni din public pentru a le oferi daruri mărețe, binecuvântate, un ritual pe care îl execută cu toată convingerea, aruncând din când în când o privire spre spectatori, să se asigure că suntem în regulă, că o credem. Prin energia in crescendo cu care interpretează, prin portițele inteligente pe care le lasă deschise ca să înțelegem mesajul ascuns, Oana Rusu creează un show adevărat, echilibrat și atent și, ca în orice show bun, partea muzicală cântărește mult, iar cele două nu dezamăgesc deloc! Versurile inspirate, amuzante, muzica minunată, molipsitoare prin energia ei, iar vocile, oh, vocile!

MAMA este un spectacol despre derapajele conștiinței, despre fragilitatea libertății de gândire, despre fricile pe care le proiectăm pe alte și alte ecrane, despre ușurința cu care ne abandonăm în credințele altcuiva, pentru că ne simțim prea vulnerabili, prea slabi. Este despre fluxul mincinos de informații care ne invadează din ce în ce mai mult spațiul, care ne vinde și profită de ideea de religie, care amestecă religia cu biserica, credința cu fanatismul. Atent gândit, cu umor și ironie deloc obraznice și o forță bine exprimată în scenă, spectacolul MAMA, semnat de Mihai Lukács, e un show inteligent, care te seduce întocmai cum ar face-o cel mai bun șarlatan: din vorbe.

Asociația Quantic

Proiect co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional

„Mama”

Text, regie: Mihai Lukács

Scenografie: Alex Horghidan, Mișa Dumitriu

Muzică, versuri: Maria Sgârcitu

Cu: Oana Rusu, Maria Sgârcitu

Foto: Adriana Lucaciu