N-aveți decât să vă reinventați, sugerează optimist o parte din cei care au o părere despre prelungitul moment critic prin care trec artele spectacolului pe mai multe continente, din cauza pandemei COVID-19. Teatrul se poate face în nenumărate feluri și, desigur, „teatrul nu e o clădire”, aprobă numeroase voci din rândurile artiștilor. Dar nu va rezista decât dacă va avea susținere financiară solidă, s-a spus insistent și în țări cu o tradiție teatrală remarcabilă, cum e Anglia. Toate bune și deloc frumoase, dar, între plâns și râs, „să gândim pozitiv” și să așteptăm viitorul acela simplu, când scaunul de lângă noi din sala de teatru nu va mai trebui să fie, de dragul nostru, gol.

Teatru există, într-adevăr, și nu de ieri, de azi, în infinite forme, iar asta face parte din puterea și din unicitatea lui. Dar COVID-19 a creat deja o traumă colectivă, insistă ziarele, citând psihologi importanți, și cu urmele ei vor trebui să se lupte și oamenii de teatru. Unii însă, mai rapizi, au reușit să-și exorcizeze deja demonii. Dramaturgul David Hare, de exemplu, care a scris deja „Beat the Devil”, o piesă în care-și descrie propria poveste cu noul coronavirus, pe care l-a contactat în martie, exact în ziua în care în Marea Britanie s-a decret izolare la domiciliu. Acest „monolog Covid” care vorbește și despre reacția guvernamentală la criză se joacă  deja, în interpretarea cunoscutului Ralph Fiennes, la Bridge Theatre din Londra (cu 250 de spectatori într-o sală de 900 de locuri, așa cum impune măsura distanțării). Sau: pantomimă ambulantă pentru cine are nevoie. Iată una dintre ofertele produse de York Theatre Royal: o trupă de actori vizitează diverse zone din oraș – cluburi sportive, spații de dezbatere, dar și spitale –, unde un număr limitat de persoane au de ales din trei spectacole de pantomimă pe care trupa le-a creat recent, iar trupa îl joacă special pentru ei.

Îngrijorarea a pus stăpânire pe mulți artiști, dacă nu chiar pe toți. Cotidianele britanice și franceze deplâng lipsa festivalurilor și pierderea financiară pe care o provoacă unele dintre ele, printre care marele festival anual de la Edinburgh, așa cum pierderi financiare au cauzat și închiderea și schimbarea programului unor instituții de cultură cum sunt Muzeu Luvru sau Palatul Versailles. E de plâns, da, spune cunoscuta actriță britanică Judi Dench, care nu se sfiește să-și declare teama că, octogenară fiind, poate nici nu va apuca să mai calce pe scenă… În acest timp, unii acționează mai pragmatic: David Tennent a spus limpede, la radio, că este datoria guvernului britanic să infuzeze fonduri substanțiale ca să salveze teatrul de la prăbușirea continuă în care se află, deschiderea sălilor pentru reprezentații nefiind nici pe departe de ajuns. În Franța, guvernul a pus în sfârșit pe masă o sumă mult așteptată, ce va ajuta teatrul, dar deocamdată ea e prinsă în tentaculele birocrației și va dura ceva până va ajunge la destinatarii concreți.

De plâns e și că o mulțime de spectacole, dintre care destule noi și destule scumpe, și-au dat obștescul sfârșit, prinse în tentaculele virusului care a oprit lumea în loc. Unele doar au luat o pauză, printre care și longevivul, legendarul „Cursa de șoareci” de Agatha Christie, iar altele s-au oprit definitiv. După 34 de ani pe West End, „Fantoma de la operă” nu se va mai juca pe West End din cauza efectelor financiare ale pandemiei și nici nu se va relua din 2021, a anunțat în iulie producătorul Cameron Mackintosh, iar exemplele ar putea continua, musicalurile care au aceeași soartă nefiind deloc puține.

Nu-i nimic, spunea în iunie cunoscutul compozitor Andrew Lloyd Webber, autorul unora dintre cele mai de succes musicaluri din ultimele decenii, că specialiștii consultați de guvern s-au gândit să recomande reluarea reprezentațiilor teatrale, mai exact a musicalurilor, dar fără ca actorii și muzicienii din spectacol să… cânte. „Dar nu poți decât să rămâi pozitiv. Eu chiar cred că noi, cei din teatru, trebuie să fim pozitivi și să folosim tot ce putem, ca să demonstrăm că teatrele pot sta deschise. Dacă dăm greș, cel puțin am încercat”, spune artistul, citat de cotidianul „The Indepedent”.

Cel puțin au încercat și multe teatre s-au deschis, în Marea Britanie și în mai toată Europa, ceea ce nu înseamnă că altele nu preferă să mai aștepte și să găsească alte soluții pentru reprezentații. Până își va relua reprezentațiile în sală, reputatul Royal Court Theatre de la Londra își așteaptă spectatorii „în jurul clădirii”, citim în „The Guardian”, cu „un ziar viu” despre Covid, în șase ediții, creat de un grup de artiști și jucat live în fața oameniilor care trebuie să respecte măsuri de protecție precum distanțarea socială. Proiectul s-a inspirat dintr-o inițiativă pusă în operă în anii 1930, în timpul Marii Depresiuni, când scriitori care nu aveau de lucru au fost cooptați de Federal Theatre Project să scrie texte dramatice pe teme sociale, care să devină living newspaper productions prezentate în diferite teatre din țară.

Teatru s-a făcut la Auschwitz, să nu uităm, teatru s-a făcut în catacombe, teatru s-a făcut în teatre de operațiuni, în mănăstiri și cabine telefonice, în mașină, în garaj – teatrul, susțin optimiștii, găsește mai mereu soluții și are mai mereu public, indiferent ce înțelegi prin acest cuvânt. Între plâns și râs, cum s-a configurat în milenii, stă și prezentul lui, sub semnul incertitudinii, al așteptării generate de nevoia imperioasă de acest tip de comunicare cum se adresează mai multor zone din ființa umană, această făptură fragilă și temătoare… Singură în fața spectatorilor, această făptură puternică pe care o numim „actor” spune câte o poveste. Nu râdeți! Pentru siguranța dumneavoastră, la Bridge Theatre, unde se joacă și amintitul text al lui David Hare, aceasta este „oferta” sezonului. În septembrie și octombrie, 12 one-person plays puse în scenă pentru ca prevenirea îmbolnăvirii cu Sars-COV2 să primeze își așteaptă spectatorii – care vor sta la distanță, desigur. Un ochi plânge, unul râde și povestea merge mai departe.