„Omul şi maşina” – noua poveste de dragoste a secolului al XXI-lea. De fapt, un nou capitol în foiletonul început acum mai bine de un secol, în care tehnologia începe să prindă elan şi minţile cele luminate îşi concentrează eforturile spre dezvoltarea unei inteligenţe autonome, fascinante şi atât de seducătoare prin presupusul pericol pe care îl cuprinde în necuprinsele ei posibilităţi. Ecranele au luat locul oamenilor şi relaţia cea mai trainică o avem fiecare dintre noi cu dragul nostru de gadget. El ne ştie mai bine ca oricine; ne păstrează secretele, ne ajută în mai orice problemă şi ne sfătuim cu el mai ceva decât cu cea mai bună prietenă. Nu suntem departe de o dependenţă clasică, dacă nu chiar afectivă. Mai metaforic sau mai concret, tehnologia ne controlează viaţa cu largul nostru acord, entuziast chiar.

Performance-ul propus de Teatrul Odeon, în parteneriat cu H3 şi :arrogant films în cadrul H3 Garden Festival, „Who am I” este unul din cele mai concludente evenimente artistice în care acest work in progress al omului care convieţuieşte paşnic cu „maşinăria” capătă o formă estetică împlinită. Pe lângă cei şase performeri, există un al şaptelea „actor”: KUKA – un braţ robotic destul de impresionant ca înfăţişare, care domină spaţiul şi interacţionează emoţionant, chiar, în unele scene, cu partenera sa directă – Andrea Gavriliu. În jurul acestui mastodont de fier, inteligent şi supus comenzilor din programare Alexandru Berceanu a construit un întreg scenariu,  pe care l-a şi regizat, despre identitate, însingurare, feţele adevărului şi incluziune şi apartenenţă. Pornind de la o poveste de demult, „Regele cu masca de aur”, scrisă de un tânăr care a murit de gripă în 1905, aşa cum ni se spune de două ori în spectacol, şi inserând fragmente scindate de monologuri destul de clişeistice pe teme arhicunoscute şi comentate în ultimii ani, scenariul în limba engleză nu este punctul forte al reprezentaţiei. Dicţia şi frazarea într-o limbă străină nu îi ajută pe actori să facă mesajul inteligibil şi nici ritmul vorbirii monoton, distanţat şi impersonal care oboseşte şi te oboseşte nu susţine demersul în sensul interesului pentru ceea ce se spune. Astfel, povestea şi mesajul devin subsidiare; un pretext pentru bogăţia vizual-auditivă din jur.

Atmosfera, în schimb, are într-adevăr acea calitate imersivă. Eclerajul, muzica, abundenţa de stimuli şi mirarea în faţa unei interacţiuni pe care nu o întâlneşti de obicei pe scenă te fac să rămâi în continuare într-o stare de atenţie, mirare şi interes. Pe lângă factorul wow dat de toată orchestraţia tehnologică din jur, de această sinfonie de bytes care se manifestă în 360 de grade, factorul uman pare mic, supus şi temător. Singura care ţine piept cu o prezenţă puternică şi mult auto-control e Andrea Gavriliu care îmblânzeşte, cumva, impactul atât de concret al prea-plinului informatic.

Există, însă, şi o latură profund umană în tot acest tăvălug de inovaţie tehnologică. Conceptul spectacolului presupune un întreg ritual la intrarea în spaţiul de joc. De la dezifectarea mâinilor, la tragerea la sorţi a locului în sală, la combinezonul nu foarte confortabil pe care urmează să îl porţi, scanarea temperaturii şi trecerea printr-o poartă în care eşti pulverizat din creştet până în tălpi cu dezinfectant. Aşa sunt timpurile. Şi tehnologia ţine pasul cu ele. Odată ajuns pe scaunul tău norocos aştepţi. Şi în această aşteptare sufocată de mască şi camuflată de combinezonul protector, actorii vin în faţa ta. Aproape. Îmbrăcaţi la fel ca tine. Siluete albe cu glugă, mascate sanitar, care te privesc. Acea privire e mai emoţionantă decât tot ce urmează. Acel contact uman al unei perechi de ochi pe care ai sau nu curajul să o accepţi. Dar, dacă ochii tăi se încumetă să îi întâmpine pe cei ai actorilor, atunci se poate întâmpla ca timpul să dispară puţin şi să se facă linişte. Şi să te simţi prezent şi viu; poate mai mult decât ai făcut-o distanţat şi speriat în ultima jumătate de an. Această mostră extra-estetică de empatie sinceră e micul-mare detaliu care echilibrează balanţa dintre om şi „maşină”.

„Who am I” e un performance complex, ca un puzzle cu multe piese mici şi dificil de îmbinat. Îşi are şi micile imperfecţiuni, voite probabil, precum momentele în care se schimbă elementele ce urmează să fie manipulate de către KUKA, răstimp în care pare că se ia o pauză declarată în convenţia scenică. Îşi are, desigur, şi momentele de împlinire şi frumos estetic, precum scena finală în care braţul cel mare şi puternic face trupul uman să plutească prin aer. Tehnologia nu mai e un bau-bau care ameninţă să înlocuiască oameni şi minţi şi conştiinţe. E cel mai bun prieten al nostru. Şi e plăcut să găseşti pe scenă acest memento al poveştii de iubire dintre om şi „maşină”.

Teatrul Odeon, H3, :arrogant films

„Who am I”

Concept: H3 & Adrian Damian
Scenariu şi regie: Alexandru Berceanu
Scenografie: Adrian Damian
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Motion design: Andrei Mitișor, Sebastian Comănescu
Video design: Dilmana Yordanova, Ovidiu Eftimie
Light design: Cristian Șimon, Răzvan Pascu
Muzică & Sound Design: Vlaicu Golcea, Kinga Ötvös
Costume: Luiza Enescu
Cu: Andrea Gavriliu, Mădălina Ciotea, Vlad Bîrzanu, Anda Saltelechi, Meda Victor, Eduard Trifa
Inginer video: Silviu Bratosin, Luca Achim
Regizor tehnic: Dan Iosif
Coordonator proiect: Cristina Tudor
Asistent scenografie: Andrei Șova
Video editor: Florina Titz

Foto: Adi Bulboacă