Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
A fost odată ca niciodată o fată căreia mai mult decât orice pe lume îi plăceau străzile Romei și viața omului de rând. O fată care s-a născut, a trăit și a murit în același oraș.
Când spui „Anna Magnani”, spui „Roma”. Dar spui și „cea mai mare actriță italiancă” sau „prima actriță din Italia care a câștigat un Oscar”. Artista aceasta vulcanică, hedonistă, renumită pentru interpretările ei temperamentale, e o solară, dar umbra n-o părăsește niciodată. Ea este „Edith Piaf a Italiei”, căci ei actoria și cariera i-au cerut mai mult, dar au învățat-o și mai mult. I-au cerut să cânte în baruri, pe străzile Romei, în adolescență, ca să-și poată plăti doi ani cursurile de la Academia de Artă Dramatică Eleonora Duse. Nu e deloc ironic că peste un timp regizorul Roberto Rosselli, care îi va lansa cariera internațională odată cu rolul din legendarul film „Roma, città aperta”, o va considera „cea mai genială actriță de după Eleonora Duse”.
Iat-o aici privind sfidător, nu fără melancolia care o făcea adesea absentă, într-o clipă suspendată pe o terasă, în orașul din a cărui poveste fără sfârșit face acum parte.
Foto: John Phillips, Getty Images
