Imaginează-ți o lume în care nu poți spune te iubesc. Sau nu cu aceste cuvinte. Departe de exuberanța sângelui latin, există o cultură în care iubirea nu a fost niciodată închisă într-o sintagmă. Ci percepută, simțită și împărtășită ca pe un gest de onoare; ca pe o virtute neasemuită. În Japonia, cei care se iubesc nu-și spun te iubesc niciodată. Este și titlul unui volum al autoarei franceze Elena Janvier, un mic abecedar despre diferențele culturale dintre europeni și niponi. Odată asimilați de civilizația japoneză, am fi nevoiți să ne alegem cu grijă cuvintele, mărturiile. Să o spunem mai reținut și, mai degrabă, să oarătăm decât să o transformăm în ceva atât de impersonal. Ce ne-am face atunci cu aceste două cuvinte? Cum reușim să le uităm? Dar să le înlocuim? Poate atunci am prinde mai mult curaj, am aprecia onestitatea, micile gesturi aproape imperceptibile sau sacrificiul asumat până la capăt. Dar marile iubiri rămân (probabil) în cărți, în filme și la teatru. În textele clasice.

Regizorul Alexandru Mâzgăreanu alege cu un fler incredibil să monteze „Doi tineri din Verona” de William Shakespeare, în deschiderea stagiunii 2020-2021, la Teatrul de Stat din Constanța. Un spectacol care deschide ușile sălilor de teatru, unde ne reîntoarcem la întunericul confortabil din locul spectatorului și la emoția autentică, care ne cutremură și ne readuce la viață câte puțin. Distanțarea fizică, purtatul măștii și lipsa cuiva pe scaunul din stânga și pe cel din dreapta aproape că au devenit o normalitate. Cu care acceptăm să conviețuim. Pe scenă, însă, lucrurile nu s-au schimbat prea tare.

De când trupa Teatrului de Stat din Constanța s-a extins și a reunit acolo un nucleu de tineri artiști talentați, cu o energie fulminantă, locul acela respiră și se reinventează puțin câte puțin. Ultimele spectacole lansate au fost armonioase, vii, revelatoare în ceea ce privește tinerii creatori. „Doi tineri din Verona” este acel spectacol-simfonie pe care îl trăiești visceral și pe care simți nevoia să îl revezi de cât mai multe ori. Și care, totodată, a reușit să impună un nivel al calității, al frumosului estetic și al rigorii teatrale pe care îți dorești să le găsești în toate spectacolele.

Alexandru Mâzgăreanu reconfigurează, în acest spectacol, elementul spectaculos aristotelic prin plasarea poveștii în spațiul oriental. Și face ca trecerile dintr-un spațiu geografic familiar într-unul atât de îndepărtat să pară o chestiune simplă de convenție și imaginație. Acțiunea se deschide cu o secvență de grup, un meci de fotbal american, agitat, gălăgios, competitiv, în care jocul de echipă contează și te poți baza pe celălalt; e un act de încredere și susținere. Ca un boost de energie colectivă, prima scenă dă tonul și ritmul unei înșiruiri de secvențe care se metamorfozează, inclusiv la nivel scenografic. Din mulțime rămân Valentin (Andrei Bibire) și Proteus (Florin Aioane), doi prieteni care poartă o discuție „ca-ntre bărbați” la vestiar. Prin tăceri, priviri și așteptări, cei doi protagoniști, Andrei Bibire și Florin Aioane, construiesc cu dibăcie și răbdare conflictul dintre ei în această scenă. Prietenia celor doi tineri din Verona va fi pusă la încercare. Valentin pleacă să studieze și să descopere o nouă cultură. Perspectiva necunoscutului îl atrage și îl sperie în același timp. Nu crede în dragoste și nu înțelege pasiunea lui Proteus pentru Iulia (Ecaterina Lupu). Dar îl leagă un pact nescris de loialitate față de amicul său. Destinul, ironic și egoist, îi va aduce pe amândoi la picioarele aceleiași muze: Silvia (Cristiana Luca). Vor fi trădări, vor fi pierderi, vor fi remușcări, dar și izbăviri.

Shakespeare este autorul universal prin excelență, tradus și jucat pretutindeni, adaptat și înțeles în raport cu fondul spiritual și intelectual al fiecărui popor. În viziunea propusă de regizorul Alexandru Mâzgăreanu, spiritul shakespearian dăinuie prin dimensiunea morală și principială. Stilistic și conceptual ne aflăm în Extremul Orient. Dar este doar un context, bine intuit și ales, pentru o poveste cu tâlc, pe care actorii o împletesc firesc, deloc patetic și expozitiv. O poveste pe care, dintr-odată, o recunoști ca fiind a ta, indiferent de locul în care trăiești. În „Doi tineri din Verona”, granița dintre iluzia realității și fascinația imaginarului aproape că se dizolvă. Plecăm împreună din concret, din prezentul pandemic, participăm la un meci de fotbal american și, la următoarea răsuflare, ajungem martorii drumului inițiatic al unui occidental în cultura japoneză. Senzația de plutire în timp și spațiu se datorează nu doar regizorului, ci, mai ales, actorilor. Alexandru Mâzgăreanu încredințează un spectacol spirală, greu de condus și cu implicații profunde, unor actori tineri, dar cu resorturi extrem de generoase.

Cei doi tineri din Verona sunt Andrei Bibire și Florin Aioane. Personajele lor, Valentin și Proteus, sunt construite antagonic și complementar, reliefând într-o modalitate simplă, discretă, complexitatea omului și vulnerabilitatea lui în fața unor împrejurări excepționale. Pentru Andrei Bibire, rolul lui Valentin reprezintă maturizarea profesională și artistică. Cu datele unui june prim, actorul psihologizează și dă nenumărate straturi emoționale personajului său. Florin Aioane abordează rolul lui Proteus cu solemnitate, stabilindu-și o miză unidirecțională: totul sau nimic. Amorezatul carismatic se transformă într-un războinic neînduplecat, pentru care sentimentul iubirii ia forma unui demon (introdus ingenios în spectacol prin personajul grotesc al Măștii, care îl veghează permanent pe Proteus), dictându-i fiecare mișcare și împingându-l să-și trădeze cel mai bun prieten. Mirajul nebuniei, patima luptei lui pentru a o cuceri pe Silvia sunt punctate de Florin Aioane cu o tehnică bine aplicată și un trăirism dozat echilibrat.

Chiar și iubirile lor sunt în antiteză. Pentru Proteus ea este carnală, cu variate implicații sexuale și mânată de dorința de a poseda (scena cu portretul hiperbolizat al Silvei pe care îl smulge și îl transformă în obiectul excitației lui este memorabilă). În timp ce, Valentin, cel care inițial nu crede în forța periculoasă a dragostei, devine îndrăgostitul etern, cel pentru care iubirea are valențe absolute, aproape intangibile. Ambele roluri de forță, Andrei Bibire și Florin Aioane reușesc să-i compună, secvență cu secvență, emoție cu emoție, într-un crescendo neîntrerupt, pe cei doi eroi ai spectacolului. Cu o coordonare impresionantă a fiecărei intervenții scenice, ei poartă pe umeri cu multă responsabilitate povestea shakespeariană.

Jumătățile feminine ale celor doi tineri sunt Iulia (Ecaterina Lupu) și Silvia (Cristiana Luca). Cu o prezență misterioasă, la început mai mult tăcută, Ecaterina Lupu, în rochia-i roșie, o conturează pe Iulia în tușe de senzualitate. Iubita lui Proteus, ea descoperă trădarea lui, dar o interiorizează frumos. Frământările și suferințele provocate sunt redate cu teatralitate de Ecaterina Lupu. Pe Cristiana Luca o regăsim în rolul gheișei Silvia, unul extrem de provocator. Purtând costumul și machiajul tradițional japonez, Cristiana Luca dă o anumită consonanță fiecărei mișcări, fiecărui gest. Interpretarea personajului său necesită o atenție deosebită acordată detaliilor. Silvia este cuceritoare prin exotismul său, dar și prin tipul de iubire sinceră, devotată, pe care o poate oferi. Deși un rol de compoziție foarte greu, Cristiana Luca îl stăpânește atât tehnic, cu emoția de a face până la capăt fiecare gest sau de a păși suficient de delicat, cât și emoțional.

Pentru ca povestea să-și găsească sensul și ritmul, e nevoie de personaje ca Speed (Cătălina Mihai) sau Lance (Lucian Iftime), care condimentează cu picanterii întâmplările protagoniștilor, sau de părinții lui Proteus, datorită cărora se declanșează aventura celor doi tineri din Verona. Alături de ei, Florina Stănculeț este responsabilă de coloratura muzicală, susținându-și stăpâna, pe Iulia, să pornească în căutarea iubitului pierdut. Contribuția plină de semnificație a trio-ului Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință este vizibilă pe întreg parcursul spectacolului. Executate cu precizie mecanică, intrările și ieșirile specifice teatrului japonez au fost atent studiate și aplicate (în urma unor vizionări de film japonez realizate de regizor împreună cu întreaga echipă). Deși secvențe de ansamblu, ritualurile lor captează atenția asupra fiecărui detaliu al mișcărilor și pozițiilor corpului, efectuate aproape perfect. O opțiune interesantă este introducerea Ducelui sub forma unei păpuși, a cărui decizie are drept de viață și de moarte.

În cultura japoneză, pentru cel căzut în dizgrație, singura soluție de salvare și de anulare a vinei este distrugerea fizică, uneori chiar sinuciderea. Pentru fapta nesăbuită de a o iubi pe Silvia, fără să fie amândoi de-același rang, lui Valentin îi vor fi scoși ochii. Una dintre cele mai poetice secvențe gândite de Alexandru Mâzgăreanu este orbirea lui Valentin: odată cu gestul simbolic, Valentin începe să poarte legată la ochi o panglică neagră subțire, dintr-un material imitând satinul. În universul plastic conturat de scenografa Andreea Săndulescu, fiecare element de recuzită are o textură fluidă, asemenea costumelor semnate de Alexandra Mâzgăreanu. Decorul este compus dintr-un paravan care reconfigurează spațiile, puterea acestuia de sugestie fiind suficientă în contextul spectacolului. Succesiunea scenelor și ambianța purtătoare de tensiune se datorează lighting design-ului lui Daniel Klinger, care însuflețește decorul, alături de universul sonor al lui Alexandru Suciu.

Spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu, „Doi tineri din Verona” de William Shakespeare, montat la Teatrul de Stat din Constanța, este o performanță artistică și o reîntâlnire cu emoția teatrală. Având la bază premisele textului shakespearian, regizorul l-a transformat într-o metaforă despre iubire și onoare, valabilă ieri, astăzi și întotdeauna. Susținut cu patos și asumare de întreaga distribuție, spectacolul te ia de mână și te duce în uluitorul spațiu oriental, unde urmărești cu inima la gură cum iubirea orbește, pune la încercare prietenii și salvează în același timp. Prin puterea unui simplu gest, ninge peste toate la sfârșit.

Teatrul de Stat Constanța

„Doi tineri din Verona” de W. Shakespeare

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andreea Săndulescu

Costumele: Alexandra Mâzgăreanu

Lighting design: Daniel Klinger

Muzica: Alexandru Suciu

Mișcarea scenică: Baczó Tünde

Cu: Florin Aioane, Andrei Bibire, Ecaterina Lupu, Cristiana Luca, Cătălina Mihai, Liviu Manolache, Andrei Cantaragiu, Lucian Iftime, Maria Lupu, Florina Stănculeț, Alexandru Medveghi, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință, Alina Manțu, Arina Cojocaru și Grațian Prisăcariu

Foto: Marian Adochiței