De prea multe ori trecem cu vederea micile amănunte care pot transforma o dramă de proporţii într-o lecţie suportabilă, de exemplu. În acele lucruri aparent mărunte stă, de fapt, bucuria pe care o tot căutăm bezmetici. Nuanţele abia perceptibile ce compun taboul în mişcare numit viaţa aşa cum e ea sunt motivele pentru care merită încercate toate gusturile care ni se oferă drept experienţe. Avem nevoie de mici izbânzi, de mici plăceri, de mici gesturi de iubire, de mici cârlige în care să ne agăţăm speranţele, de puncte de sprijin care să ne ajute nu neapărat să răsturnăm lumea, dar măcar să o putem accepta. Dacă nu băgăm de seamă aceste mostre de bine şi ne ţintuim privirile şi atenţia doar la ce invariabil e defect şi de rău augur, nu avem nicio şansă reală de a reuşi să ne reparăm pe noi înşine înainte de toate.

Din mici momente de drag şi bine amestecate printre nuanţele de gri ale unui prezent pe care îl ştim cu toţii destul de nefast s-a compus seara decernării Premiilor Galei UNITER 2020. Decalată cu câteva luni şi mutată în aer liber din motive evidente, „sărbătoarea teatrului românesc”, aşa cum s-a vrut a fi mereu Gala UNITER, a reuşit să strecoare câteva note de normalitate printre obişnuinţele noastre ciudate deprinse în acest an bizar. Ţinutele elegante au fost completate invariabil de măştile devenite subiect de dezbatere, protest, glume şi teorii ale conspiraţiei. Petrecând câteva ore între cunoscuţi, oameni pe care conjunctura restrictivă social te-a împiedicat să îi întâlneşti în mod curent, cărora le dibui identitatea după privire, poate părea o întâlnire incompletă. Dar, tocmai privirea aceea în care intuieşti zâmbetul acoperit de mască, ochii pe care îi simţi bucuroşi să te vadă, îmbrăţişarea dorită care nu se poate întâmpla, a cărei intenţie se citeşte în aceeaşi privire, acest pachet de emoţii transmise atât de profund teatral, până la urmă, într-o convenţie asumată organic aşa cum ne place să vedem pe scenă transferată în viaţă, această formă de comunicare ochi în ochi a potenţat sentimentul de a fi împreună.

Poate mai mult decât niciodată, simpla prezenţă, laolaltă, mascaţi, distanţaţi fizic, cu un mic fior de teamă ascuns, cu un mic fior de frig învelit de pături călduroase, mai vulnerabili, poate, dar mai dispuşi la sinceritate, cei ai breslei au probat o unitate, chiar dacă formală, dar atât de expresivă. Aplauzele au răsunat mai personal, ochii au vorbit mai mult decât cuvintele, zâmbetele nu au fost nevoite să interpreteze niciun rol. Paradoxal, dragul de ceilalţi, solidaritatea şi nevoia unuia de celălalt s-au simţit mai bine în acest context pe jumătate nefericit.

@Albert Dobrin

De la singurătatea de pe scenă a laureaţilor care au avut câte un minut la dispoziţie pentru a marca momentul cu câteva gânduri, la momentele de laudatio filmate expresiv, în gros-plan, şi la dezinfectarea microfoanelor după fiecare intervenţie, întreaga „coregrafie” a serii nu ne-a dat voie să uităm ce există în afara Teatrului de Vară din Parcul „Nicolae Romanescu” din Craiova. A plutit purtată de vântul serii un fel de bucurie cumpătată; mulţumirile celor care au câştigat parcă au fost mai reţinute, tonul mai sobru, mesajele mai grave. Cel mai important gând ce ar trebui să reverbereze cât de puternic şi cât de curând într-o finalitate practică şi atât de necesară este indiscutabil legat de nevoia de sprijin concret a celor care îşi desfăşoară activitatea în ceea ce numim generic „independent”. Teatrul independent – premiat şi apreciat inclusiv în cadrul galei de luni seară – nu este un accesoriu, un apendice al culturii instituţionalizate, ci o componentă activă, vie, creativă şi vitală a unei normalităţi culturale. Ceea ce e anormal e fondul problemei – imposibilitatea de a găsi o formă legală şi sustenabilă prin care acest sector în plină dezvoltare şi care reconfirmă constant nu doar potenţial, să poată primi atenţia cuvenită într-o perioadă cel puţin dificilă. Ajutorul cerut cu demintate şi verticalitate trebuie să se facă auzit.

Poate cele mai insolite momente ale serii au fost cele care le-au avut în prim-plan pe Minela Popa, cea care a primit Premiul Special pentru Machiaj de scenă şi pe Viorica Rozalia Matei, cea care a primit Premiul Special pentru o activitate de şase decenii în editarea cărţii de teatru. Bucuria autentică, manifestată din tot sufletul, cu o atitudine plină de încredere în sine, cu un vibrato emoţionat al vocii vesele şi o poveste scurtă spusă ca pentru prieteni a Minelei Popa a fost cea mai bogată expresie a celebrării scurtului răgaz în lumina reflectoarelor. În timpul discursului Vioricăi Rozalia Matei timpul nu a mai avut durată. Şi, cu toate restricţiile impuse de o transmisiune live, întreaga sală a gustat cu zâmbetul pe buze şi a întâmpinat cu aplauze repetate spusele acestei doamne cu atât de multă carismă, care a vorbit din inimă despre dragoste de profesie aşa cum a trăit-o într-o viaţă cu multe decenii.

@Albert Dobrin

Gala UNITER 2020 a fost, poate mai mult decât în alţi ani, nu doar o sărbătoare pentru laureaţi, în care breasla îi premiază pe cei mai buni din anul care a trecut. A fost o întâlnire; o întâlnire în care ochii au minţit mai puţin decât zâmbetele de altă dată. Iar bucuria reîntâlnirii după mult timp de însingurare a contat cel mai mult. Micile gesturi de prietenie, ochii miciţi în liniuţe de drag, mâinile împreunate care înlocuiau îmbrăţişările, micile detalii, cuvintele intonate mai puţin formal, păturile care au acoperit ţinutele elegante, firescul de a fi împreună cu bucurie, toate aceste mici detalii au însemnat mult într-o seară de toamnă petrecută în parcul craiovean.