În mica noastră lume teatrală plină de orgolii și obsedată de sincronizare, efemeritatea e mai mult decât o frumoasă metaforă. Cel mai adesea e un adevăr trist. Gala UNITER a anului 2020, anul acesta chinuit, pe care nu-l vom uita ușor, s-a desfășurat, total atipic, într-o zi de toamnă, în aer liber, în Parcul Romanescu din Craiova. Printre fețe ascunse de măști și rochii de gală acoperite de pături groase care să mai îndulcească puțin frigul nopții de toamnă, nominalizați, câștigători și invitați au asistat timp de trei ore la un show care seamănă prea bine cu mica noastră lume teatrală… amestecată, bine machiată, adesea ruptă în două (sau în mai multe) părți, cu zâmbete largi, de data asta mai mult ascunse de măști, puțin tristă, puțin veselă, din ce în ce mai sincronizată cu valul corectitudinii politice.

S-a întâmplat ca Gala UNITER 2020 să aibă loc exact pe 21 septembrie și exact la Craiova, acolo unde a trăit și a creat unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut vreodată teatrul românesc. Exact pe 21 septembrie, ziua în care el s-a născut. Ilie Gheorghe. În urmă cu câțiva ani buni, am avut parte de o întâlnire cu Ilie Gheorghe, la limita cu irealitatea. Undeva, în sala studio a Teatrului din Craiova, ne-am întâlnit pentru un interviu într-o dimineață și am rămas la povești până seara, acolo, în semiîntuneric, pe scenă, cu vocea lui inconfundabilă. Am fost ore întregi spectatorul privilegiat al unui spectacol imposibil de povestit. Dar pentru că pe 21 septembrie 2020 ar fi împlinit 80 de ani, pentru că Gala UNITER a fost la el acasă și s-a vorbit prea puțin despre el, pentru că viteza cu care uităm e amețitoare, pentru că teatrul are durată de viață limitată și e imposibil să păstrezi miracolul clipei, am să încerc să vă ofer puțin din frumusețea tulburătoare a unei întâlniri miraculoase cu Ilie Gheorghe.  

Ați jucat pe unele dintre cele mai importante scene ale lumii, ați fost curtat de mari regizori și de mari teatre. Ce vă ține la Craiova?

Oferte am avut, măgulitoare chiar. Cu zeci de ani în urmă maestrul Beligan mi-a propus să vin la Teatrul Național din București. Dar aveam familia aici, aveam doi copii… Știți dvs, prietenii ți-i faci până la o anumită vârstă. Vremile erau foarte grele atunci, copiii creșteau, aveau nevoie de o hrană mai consistentă, o bucată de unt sau de carne n-o găseai atunci decât prin prieteni… Propuneri am avut și din alte teatre, dar prinsesem rădăcini aici. Și un pom, când își înfige bine rădăcinile, dacă încerci să-l strămuți se ofilește. Sunt din părțile locului, de undeva dinspre Calafat. Aici am văzut lumina zilei, aici am primit prima sărutare a iubitei mele la 14-15 ani, când ajunsesem elev la Școala Normală de învățători, cu ea am pornit de-atunci în viață și am trăit aproape 50 de ani împreună. Celulele mele aveau nevoie de aerul ăsta, de țărâna asta, de tot ce am pipăit eu prima dată, în primul meu mers pe pământ. Mai bine decât mă simțeam atunci și mă simt acum și m-am simțit timp de 40 de ani în Teatrul Național din Craiova n-avem cum să mă simt în altă parte. Am fost angajat opt luni la Nottingham, la Teatrul Playhouse, unde am jucat Caliban din „Furtuna” timp de 85 de spectacole, cu turnee în toată lumea. Am fost șase luni în Franța, am jucat Marchizul de Sade, într-un spectacol extraordinar, trei luni în Italia. Mi se făceau propuneri, dar nu puteam. Oricât de răsfățat eram acolo, atât mi se părea că sunt de singur. Acum joc „Faust” la Teatrul Radu Stanca din Sibiu. Suntem invitați cu el la cel mai mare festival de teatru al lumii, la Edinburgh, cu 12 reprezentații, în 20 de zile. Nu regret că am rămas la Craiova, regretă alții că nu m-am dus la ei.

Cât de adânci vă sunt rădăcinile de care pomeneați?

Sunt dintre cei care se laudă că au avut copilărie. Copilăria mea a fost într-o perioadă grea pentru poporul român. M-am născut în ’40, în ’47 am plecat la școală în clasa I, iar acasă mă răsfăța mama cu mii de poezii. Mama mea, la 90 de ani, știe peste 300 de poezii. M-am jucat extraordinar în sărăcia noastră, cum zice Faust: „Aici, în sărăcie, cât belșug, într-o celulă câtă fericire!”. În sărăcia noastră era o lumină, era lumina cuvântului care venea de la mama, era bucuria jocului și bucuria câmpului pe care începeam să-l bat cu picioarele de când ieșeau primele fire de iarbă, alergam kilometri întregi până la cei mai înalți stejari care se găseau în câmpul nostru, știam toate viile, unde sunt strugurii cei mai buni, care se coc mai devreme. Iernile erau fabuloase, cu zăpezi pline, nu trecea niciun Paști să nu mă duc cu Joimariul, să nu strâng ouă. Și recitam frumos. Când mă auzeau, femeile pregăteau batistuțele cu ouă cu trei porți înainte să ajung eu. „Auzi, e băiatul Violetei, vine cu Joimariul”. La zece ani eu mă duceam la secerat, la cules de porumb, adormeam în foile care se despănușau, m-am hrănit cu iarbă, cu pământ, cu soare, cu flori… Toate s-au adunat în celulele mele și din ele pulsează acum, în toate spectacolele mele. În Caliban, am uimit toată Japonia, am jucat 25 de spectacole, veneau la mine și mă întrebau: „De unde acest tumult?”. Copilăria mea este templul în care sufletul meu a dospit și s-a copt.

Întâi au fost poeziile mamei… Ce altceva v-a făcut să alegeți teatrul?

Mama avea poezii, tata avea instrumente muzicale. Tata era un țăran autodidact de o frumusețe rară, dar s-a prăpădit foarte tânăr. Avea trei viori în casă. Trei, nu una. Și eu cânt la vioară. Am făcut școala de învățători și învățătorul trebuia să învețe să cânte la vioară. Și acum am cele trei viori și sper că unul dintre nepoții mei se va lega de ele. Am fluiere, caval, chitară. Pe urmă a apărut radio, teatrul radiofonic. Ascultam cu o bucurie extraordinară, „Idolul și Ion anapoda”, știam replici întregi, „Apus de soare”, „Patima roșie”. Stăteam lângă difuzorul care dădea piesa de teatru și vedeam tot ce se petrecea acolo. Descopeream în felul cum se intonau replicile spațiul sonor al spectacolului. Și faptul că am fost învățător. Să nu uităm că tot ce se petrece într-o sală de clasă este un spectacol de teatru. Acolo se pun întrebări, se dau răspunsuri, se trăiesc emoții, se varsă lacrimi, mângâierile pe care le așezi pe fruntea unui copil fac parte din tandrețele scenei. Acum doar m-am mutat într-o clasă mai mare… În care sunt 400 sau 600 de elevi sau 17 mii cum au fost la Teatrul Atticus de sub Acropole. Am avut o dată, ca învățător, o lecție de aritmetică, „Leul și banul” la clasa a III-a, asistat de un inspector bătrân, care mi-a spus: „Dragă, dar tu ești fantastic, ai făcut un spectacol, ce-am văzut eu n-am crezut că se va petrece niciodată în școala românească.” Eram învățător în satul Galiceica, comuna Giubega. La mine n-a fost o întâmplare că am ajuns actor. Eu am simțit că pot să fac lucrul acesta și într-o zi, deși eram căsătorit, i-am spus soției:  „Uite, eu mă duc să dau examen”. „Du-te!”, mi-a spus. „Să-ți ajute Dumnezeu! Eu am să stau învățătoare patru ani de zile aici și te aștept”. Si așa a fost. Am fost 900 de candidați pe 28 de locuri și am intrat al doilea la București. Am fost repartizat la Craiova. De-atunci sunt aici, de 41 de ani. Soția a venit și ea imediat învățătoare. Mama mea îmi spunea: „Dacă faci un lucru, fă-l cu trăire, fă-l cu simțire, cu bucurie”.

Vorbiți de sfatul mamei. Dar cu tatăl dvs ce s-a întâmplat?

Tata a murit tânăr, la 38 de ani. S-a îmbolnăvit de o boală necruțătoare, la plămâni, în 1950. Nu se găseau medicamente, noi eram săraci, n-aveam bani să cumpărăm atâtea doze de penicilină și, în 6 luni de zile… S-a îmbolnăvit iarna când s-a dus la pădure să taie lemne, a răcit și în august deja se ridica la stele. A fost un moment uluitor în care el, în ziua în care a venit la Craiova, i-a spus mamei mele: „Scumpa mea” – o mângâia în mii de feluri, mama era tânără și frumoasă, cu șapte ani mai mică decât el, avea 31 de ani – „Scumpa mea, mă duc la Craiova să mă pun la raze, dacă doctorii o să-mi spună ca nu mai e nicio scăpare îmi cumpăr pantofii de moarte.” Și am plecat cu mama la o fabrică unde se făcea ulei din semințe de floarea soarelui. Spre seară ne întorceam amândoi cu bidoanele cu ulei de-acolo. Pe drum ne-am întâlnit cu un tânăr: „Te duci acasă, că-ți veni soțul”, i-a zis mamei. „Se înnoi, își luă pantofi noi”. Mama a tras un geamăt atunci cum nu e nici în teatrul antic, un muget ca o vită înjunghiată. Știuse vorba de la tăticu’… Trei luni mai târziu tăticu’ a încălțat pantofii cei noi. Mama a rămas singură, ne-a crescut pe mine și pe sora mea, ne-a făcut oameni. Și acum, la 90 de ani tot mai recită. Are o dicție perfectă. Mama ar putea să fie profesor universitar la o facultate de teatru…

Ați jucat în limba română pe mari scene ale lumii. Cum simte publicul străin limba română în teatru?

Să vă dau un exemplu. Am avut o provocare, odată, din partea unor actori englezi care mi-au spus că limba română nu e o limbă de teatru, care doar prin rostirea ei să-ți atragă interesul. Și atunci eu le-am rostit din „Iona” niște crâmpeie extraordinare. Am valorificat cum mă pricep eu mai bine și consoanele și vocalele, și undele grave și pe cele acute, iar când am terminat unul stătea în genunchi în fața mea și-mi spunea: „Ești stăpânul meu!”. A venit la Craiova să mă vadă în toate spectacolele. Iar la o conferință de presă din Singapore, la un festival unde eu am prezentat „Iona” lui Sorescu, în recital pentru public de limba chineză, redactorul și reporterii de la televiziune au spus: „Acum, după ce am văzut Iona, avem sentimentul că știm să vorbim românește.” Sigur ca asta implică și din partea actorilor interpreți concentrare maximă, o grija sublimă pentru rostire, lucru pe care în momentul de față îl constatam din păcate a lipsi de la foarte multe, să spun, ființe artistice tinere. Sunt prea multe școli de teatru și te trezești cu oameni care rostesc neglijent, urât. Și culmea e că devin actori din ce în ce mai mulți și încep să spună: „Sunt la fel de bun ca cei buni”…

Nu vă întreb care e rolul care vă e cel mai drag. Vă întreb, în schimb, care e rolul de care vă e cel mai dor?

Cred ca de primul meu rol, cel pe care l-am făcut în debut. Don Juan al lui Calderon de la Barca. De acel rol mi-e cel mai dor pentru că, mi-amintesc, aveam pe mine o mantie frumoasă, străluceam pe scenă… Și simt dorul acelui text, pentru că celelalte sunt încă în mine și dor nu mi-e de ele, fiindcă sunt aici. Pe-acela parcă l-am și uitat și mi-e dor de el. Parcă mă văd, părul negru, subțire, aveam o bărbuță lipită aici, aveam o relație frumoasă cu actrița care juca Doamna nevăzută. De acela mi-e dor, pentru că mi-e dor de tinerețea mea.

Ce vă bucură cel mai mult?

Că pot să iau în orice situație atitudinea cea mai potrivită. Am această satisfacție, niciodată nu mă sperie nimic. Poate doar moartea, pentru că pune capăt acestui tumult… Pentru mine e o voluptate să știu să rabd. Și răbdarea nu este un supliciu. Dimpotrivă. Știu că la capătul ei am de fiecare dată bucurii. Răbdarea e un fel de penitență conștientă, asumată și mă socotesc foarte puternic. Ciudat. Precum penitența le dă călugărilor această bucurie, ei bine, și pentru un actor poate fi la fel. În teatru sunt milioane de situații în care poți să-ți iei lumea în cap, să urli, să țipi, să strigi… Fănuș Neagu spune în „Amantul marii doamne Dracula” că cele patru cuvinte magice, care sintetizează toată înțelepciunea lumii și pe care le-au găsit cei mai mari filosofi ai lumii la porunca unui rege chinez sunt: „Și asta va trece.”

Mai e teatrul oglinda vremurilor?

Este. Sigur că da. Pentru că hidoșenia vremurilor noastre o găsim în multe spectacole. Fundul gol ca virtute îl găsim în piesa de teatru. Crima, ticăloșia, erotismul dincolo de limitele bunului simț și ale bunului gust le găsim pe scena de teatru.

E ceva ce nu puteți face pe scenă?

Sunt în stare să înving gravitația. Nu cred că ar fi o situație pe care regizorul să mi-o ceară și eu să n-o pot rezolva. Inclusiv starea de levitație. Să înving gravitația și să mă desprind de sol. N-am încercat, dar n-ar fi exclus odată s-o fac.

Ce e pentru dvs teatrul?

Teatrul? Teatrul este ca o gradină în care te apuci să faci ikebana la scară mai mare. Să aranjezi sufletele, trăirile, să aranjezi conflictele, fericirile, deznădejdile, spaimele, cutremurele. O grădină în care tu, ca actor, încerci ca, prin trăirile tale, totul să capete o voluptate, o potență artistică.

Ce așteptați?

Să-mi dea Dumnezeu în continuare aceeași bucurie de a iubi copiii, de a-mi iubi mama, de a-mi revela mie ceea ce sunt capabil încă să fac, să produc, să gândesc. Cum sunt cuvintele acelea? „Aștept învierea morților și viața ce va să vie”. Exact, uite, aștept învierea morților…

Există vreo replică ce vă bântuie gândurile?

Este asta. A lui Sorescu. „Înainte mai tot timpul mă gândeam la soția mea. Acum, cu cât trec zilele, soția mi se întunecă în minte și mama se luminează, ca la fântânile cu două galeți. Una se scoboară și alta se înalță. Acum nu se înalță decât mama. Întoarcerea. Și clar o văd. Poate ca în momentul acesta și ea se gândește tot la mama ei. (…) Eu cred că există o clipă în viața lumii când toți oamenii se gândesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul ăla dacă ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aș avea o sticlă goală aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Și naște-mă mereu. Ne scapă mereu câte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu.”