Despre femei și bărbați, în antiteză sau în apropiere, s-a tot vorbit, iar subiectul, savuros, de altfel, rămâne prin universalitatea lui inepuizabil. E ca la mașini, e ca la filme, e mereu ceva de adăugat, de negociat, de chestionat. Între revelații mici și clișee răsunătoare, povestea își croiește mereu un drum al ei și bucură ascultătorul, așa cum o face, poate, un povestitor bun, hai să-i spunem Radu Iacoban.

Deși a avut premiera acum câțiva ani, „After Hours”, scris și regizat de Radu Iacoban și jucat la Sala Mică a Teatrului Național București, în programul 9G, este un spectacol actual și modern, care vorbește nu doar despre singurătate, ci despre singurătăți care se întâlnesc, despre insule solitare unde ne retragem și unde săpăm canale interioare pe hărți interioare, unde ne blocăm în propriile gânduri, emoții sau neputințe. În superficialitate și în aparență. În proiecții prefabricate ale vieții pe care ne-o dorim, care flutură ca niște cearșafuri în vânt, uneori violent, alteori mai blând, aproape tandru.

Seara începe cu doi tipi într-un bar, ambii bombându-și pieptul, personalitățile, umorul, încercând să se facă plăcuți, să împace două singurătăți. Se observă, se adulmecă, beau câteva pahare împreună și apoi povestesc întâmplări banale din viața fiecăruia, fără vreo miză intelectuală, filosofică sau profundă, aparent fără o direcție precisă pentru desfășurarea acțiunii de mai târziu. Cum „și-o trage” Angela Merkel, de ce bărbații se spală pe mâini după ce ies de la baie, când ar trebui, de fapt, să o facă înainte, de ce după un film bun și iubita pare mai bună, și casa mai frumoasă, sau cât de relaxant e un masaj erotic.

„After Hours” deschide o mică fereastră în lumea neștiută a bărbaților, a discuțiilor pe care le poartă la un pahar, după muncă, fără pretenții și fanfaronade, iar Radu Iacoban alege să ni-i prezinte în toată simplitatea lor, neaoși, sensibili, critici, amuzanți sau răutăcioși. Fără o țintă prețioasă sau pretențioasă, Radu Iacoban propune cu talent o felie de normalitate, aducând împreună, pentru puterea contrastului, două personalități radical opuse, doi bărbați cu o educație și preferințe diferite, care au în comun, aflăm mai târziu, o femeie. Meritul lui Radu Iacoban e acela de a nu fi încercat să depășească normalitatea îngroșându-i tușele, rămânând în zona naturalului, a firescului discuțiilor purtate într-un bar, printre glume deocheate și chelneri cu bancuri bune, ca ușor-ușor să ne dăm seama apoi că asistăm la dezvăluirea unor personaje create atent, asumat. Le aflăm fricile, nesiguranțele, durerea, toate aceste noduri pe care le ținem ascunse în spatele superficialității care ni se pare mai fermecătoare la o primă întâlnire.

Deși pe alocuri introduce momente de stand-up comedy, când Cătălin Babliuc îl îndeamnă pe Anghel Damian să fie dramatic, fiindcă „a vorbit el cu Radu și așa trebuie să facă”, când anunță că pleacă puțin până la baie, deși spectacolul pare atât de deschis publicului, el își păstrează totodată un soi de intimitate seducătoare, când, printre râsete sau șoapte, cei doi bărbați se sfătuiesc, se compătimesc, se admiră sau scot un cuțit să ucidă. Când recită din Baudelaire, făcând din alcool un imn al vieții. Când spun că iubesc. Când vor să se asculte și să se înțeleagă unul pe celălalt. Toate încercările lor de a-și omorî, aparent, timpul împreună conțin o anumită candoare, o inocență dulce, stupidă sau naivă, pe care Radu Iacoban reușește să o exprime atât de natural cu ajutorul a doi actori care par să fi înțeles întru totul mecanismele personajelor pe care le interpretează: Cătălin Babliuc, boemul neînțeles, dar care le știe pe toate, și Anghel Damian, corporatistul care dincolo de cei 80 000 euro pe care îi câștigă, e nefericit, e trădat și, cu o timiditate și o stângăcie savuroase, caută o mică revoltă în el, un ultim efort de masculinitate.

Spectacolul se deschide cu o proiecție care vrea să binedispună, să amuze, să dea un ton pozitiv, ne întreabă ce mai facem, e totul bine, ne place melodia de început?, și întreaga seară „after hours” se petrece într-un decor minim, câteva pahare adunate din colț în colț pe jos, cu imaginea unui bar pe fundal, și două scaune de birou. Cătălin Babliuc, cu o expresivitate și o siguranță atât de bine țintite, propune un personaj atrăgător în cinismul lui, un connaisseur care pare să fi trecut prin toate, bune și rele, un boem cu o înțelepciune modernă, care pare să-l împace pe Baudelaire cu ultimul răcnet de mașină, trecând lin și cu un umor atent dozat de la o atitudine la alta și simțindu-se atât de bine în personajul lui. Anghel Damian, în rolul corporatistului precaut, mai responsabil, care încearcă să-și ascundă adevăratele intenții, cucerește întocmai prin stângăcia tipică a personajului, devenind atât de convingător, de potrivit în rolul lui, amuzant și grav deopotrivă, atunci când face salturile în trecutul dureros al copilăriei, al primei iubiri, al fricilor care l-au urmărit îndeaproape până la maturitate, al nesiguranțelor care-l însoțesc chiar și „after hours”, la un pahar cu necunoscutul care i-a furat iubita.

În „After Hours”, Radu Iacoban seduce în principal prin onestitatea cu care exprimă mici felii de viață, prin generozitatea cu care deschide o ușă în lumea bărbaților, sancționând cu eleganță și umor atitudini, comportamente deja tocite sau obiceiuri banale, care în timp sapă un culoar precis în viața fiecăruia. El face din poezia lui Baudelaire un refren actual, ce pătrunde în adâncul celor două personaje și care, prin simplitatea și universalitatea lui, naște o poveste, o întâmplare „premeditată”: „Îmbătați-vă! Cu vin, cu poezie sau cu virtute, după cum vă e firea!” Și nu despre asta-i viața?

Teatrul Național București

Sala Mică

„After Hours” de Radu Iacoban

Regie: Radu Iacoban

Multimedia: Codrin Iftodi, Eugen Kelemen

Costume: Ana Ularu

Decor: Conrad Mericoffer (elemente)

Light design: Bogdan Gheorghiu

Cu: Cătălin Babliuc și Anghel Damian

Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare „Ion Sava” în cadrul programului 9G la TNB

Foto: Florin Ghioca